Două lucrări de Vígh István:
Ion Filipciuc: Cum ai luat cunoștință de poezia lui Labiș? Radu Mareș: S-a întâmplat târziu, abia la Suceava, unde, ca proaspăt absolvent de Litere și după câteva rătăciri, am lucrat o perioadă. Să notez că veneam acolo de la Cluj unde fierbea mustul. Era a doua jumătate a deceniului șapte, se simțeau oarecum efectele bune ale dezghețului ideologic de care generația mea profita. În cenacluri se citea poezie „de notație”, după expresia lansată la Steaua care păstra amintirea pozitivă a lui Baconski. Debutaseră clamoros Blandiana și Ion Alexandru, poezia tinerilor avea acum alți referenți, stele cu strălucire mai proaspătă și se pregătea echipa de poeți clujeni care va fugi curând la București. Cu toți aceștia eram prieten, noi între noi ne treceam, ca iarba de leac, cotele cărților puse la index din biblioteca universității, iar datorită lui Ion Papuc, eseistul strălucit pus la index azi, dormeam cu Blaga sub pernă. Pe partea cealaltă, la cursul de literatură română de după 1944 din anul V îi analizam la seminarii tot pe canonicii Beniuc cu Mărul de lângă drum și pe Dan Deșliu cu Lazăr-ul lui, pentru că rezistența la schimbare era uriașă și abia după un timp cominterniștii care făceau legea vor fi siliți să-l accepte pe Blaga, deși în coruri de țipete și cu recriminări, cum se întâmplă azi – în fond, e același joc – cu Eliade. Pe scurt, în acest peisaj când crăpa coaja de gheață a realismului socialist, Labiș, care murise, era undeva excentric, în penumbră. Știam, așa cum știam multe, de tramvai, numele lui avea o anume circulație, suna familiar, dar nu mai mult. Fusese depus pe un raft mai îndepărtat. Ion Filipciuc: Nici Suceava nu era mai generoasă cu amintirea poetului? Radu Mareș: Suceava n-avea puterea să se abată de la regula centrului. Se știe, dar nu strică s-o repetăm: aici, în pagina culturală a ziarului ,,Zori noi”, Dragoș Vicol îl debutase cu o poezie pe elevul Labiș din Fălticeni. Pentru destinul foarte tânărului lansat în arena leilor asta n-a însemnat mare lucru, el și-a rupt imediat – și cumva de la sine – ancorele provinciale, fiind destinat să se plaseze și să rămână în maxima vizibilitate a centrului. Să nu uităm nici că „Bucovina” era cuvânt prohibit, Labiș nu-l folosește nici măcar o dată, după știința mea. Dar și că regiunea Suceava, marea regiune lățită de la Darabani, pe Siret, până-n creierii munților la Cârlibaba, era loc de exil pentru intelectualii dizgrațiați, un fel de Kamciatkă a României. Trecuse însă un deceniu de la moartea lui și se mai schimbase câte ceva și pe aici. Fusese, între altele, lichidată marea, terifianta închisoare de la marginea (de atunci) a târgului, devenită clădire labirintică de birouri, sediul administrației regionale unde în vârf trona mogulul Emil Bobu, fost lăcătuș la Pașcani. Era o lume extraordinară despre care pot povesti o mie și una de nopți. O lume cu care n-am reușit nicicum să mă acomodez și care, curând, m-a și expulzat. Vreau să spun că în acea ambianță a deceniului 7 poezia era zero, de Labiș n-avea habar niciunul din cei aflați în post de decizie în partid. Și totuși, unul din cei doi scriitori datorită cărora, după un deceniu de semiuitare (firească sau nu, respectuoasă sau ingrată, tactică sau impusă, nu știu), a fost forțată reinserția lui Labiș în prima linie a poeziei noastre, trăia și lucra aici. Numele acestuia e Platon Pardău. Ion Filipciuc: Un nume pe care nu-l mai pomenește nimeni. Radu Mareș: Așa e. Dar explicația e mai lungă. La jumătatea deceniului 7, Pardău, care absolvise istoria la Cluj, devenise, printr-un interesant joc al sorții a cărui analiză o las altora, numărul 1 în cultura și arta fostei regiuni și unicul de cuvântul căruia țineau cont marii mahări de la partid, toți fiindu-i intelectualicește inferiori. Era pentru tânărul (sub 30 de ani) autor al unui volumaș de versuri tipărit în faimoasa colecție „Luceafărul” a debuturilor un atu colosal. Ce a făcut el? Ca redactor-șef al ziarului regional, a adunat lângă el, cu listă aprobată la partid și, desigur – fără glumă – la securitate, pe toți cei cu o dexteritate notabilă pentru scris din care să-și facă o echipă de lucru. Nu era ceva de realizat bătând din palme. Veleitari, ca peste tot, erau puzderie, poeți populari și gazetari selectați după criteriul originii sociale și calificați cu chiu cu vai la locul de muncă. Oricât de vastă era regiunea Suceava, disponibilul de condeieri era dramatic de redus, poate zece, poate cincisprezece inși pe care să te bizui să-ți scrie un text onorabil, la care să nu mai transpire să-l „stilizeze” și altcineva. Ambițios, Pardău a pornit cu un supliment cultural-literar de duminică al ziarului și s-au văzut curând rezultatele bune. Sigur, nu risca nimeni să scrie, nici măcar acasă, necitit de altcineva, abătându-se de la strictele indicații limitative, să înfrunte adică cenzura. Din Bucovina istorică mai supraviețuia, era în aer, un anume respect pentru textul de dat la tipar, asta între vârstnici, de la care învățau și cei tineri. O știință a frazei bine întoarsă din condei, a strofei de recitit cu încântare. Adunați la grămadă în suplimentul amintit, s-a văzut că rezultatul era mult, foarte mult peste baremurile foii provinciale unde se oploșesc grafomanii. (Erau și din aceștia, pentru că fără ei e imposibil, dar nu în prim-plan, ochiul cititorului glisa peste textele lor.) Fapt e că despre „suplimentele” lui Pardău s-a aflat și la București și s-a și vorbit despre ele foarte elogios la nivelul de sus al puterii centrale. Ocolul se lungește, dar fără descâlcirea contextelor nu se va înțelege nimic. Ion Filipciuc: Important e să ajungem și la Nicolae Labiș. Radu Mareș: Vom ajunge. Prin soție, o femeie extrem de ambițioasă, poetul Pardău era însă în relație și cu gruparea bucureșteană Porumbacu-Petroveanu-Mugur etc., care-l sprijinea și povățuia. Părerea mea nedovedibilă e și că a urcat în ierarhie cu același sprijin. Șansa lui a fost ca în acest mediu de literatori apropiați de putere și interesați de ea, Pardău fiind o stea în urcare pe care poți să mizezi, să se fi încrucișat și cu Lucian Raicu, fost cel mai bun prieten al lui Labiș. Ideea a rodit din această întâlnire. Pardău avea și fler și o anumită inteligență foarte adaptativă, știa de cine merită să asculte. Când într-o acțiune oarecare adulmeca un ce profit pentru sine nu-l oprea nimeni. Vreau să spun că nu era o natură donqui-jotescă de visător păgubos. Raicu, din toată trupa, era și el mintea cu cele mai multe carate, pentru care nu degeaba Labiș optase într-o definitivă prietenie. El era și impregnat de poezia lui Labiș, de vibrația magică a fiecărui vers, lângă scrierea căruia fusese aproape, în chiar intimitatea explodării lui. E floare rară acest tip de critic îndrăgostit de opera prietenului său. Pardău a priceput pe loc: trebuia făcut ceva pentru acest Labiș, situabil în chiar parohia sa. Ștabii suceveni n-aveau însă organ pentru a realiza cât de valabilă e o asemenea idee, care n-avea de ce să-i intereseze. Nici Pardău n-avea chiar atâta putere încât să pledeze câștigător o cauză la care șefii săi de acasă erau surzi. Impulsul trebuia să vină din București, de sus, or, exact gruparea protectorilor săi putea realiza așa ceva. Un mecanism discret sau mai mult decât discret s-a pus în mișcare cu o inerție enormă transmisă de sus în jos. Trebuie, așadar, reținute două nume: Pardău și Raicu. Sau invers. Așa se scrie Istoria cu majusculă dar și mica istorie, dragă prietene Filipciuc. Și nu e proză de ficțiune. Ion Filipciuc: Așa a început. Radu Mareș: Exact. Pasul al doilea, de care Pardău avea absolută nevoie, a fost conceput ca o accentuare, o ieșire cât mai în față, o focalizare a atenției. Asta însemna o mobilizare a tuturor forțelor, o punere în scenă, aprobată la partid, a comemorării lui Labiș ca spectacol evaluabil prin amploarea, prin grandoarea lui, să se vadă și să se audă în toată România. Ion Filipciuc: Nu sună rău deloc. Radu Mareș: Pentru mine, care le-am trăit nemijlocit, acest gen de spectacole nu sună nicicum. Dar să revin. Când s-a dat semnalul pregătirilor de serbare, lucram la ziar și am luat totul ca sarcină de serviciu, de executat întocmai și la timp, exact ca-n armată. N-aveam cum sesiza cu mintea de atunci nici dedesubturile, nici semnificația corectă și nici amploarea finală a acestui demers. Începuseră ședințele, se făceau planuri amănunțite, se adunau materiale. Ziarului – căci era activat și tot personalul din sectorul regional de cultură și artă – adică lui Pardău și echipei sale îi reveneau să editeze un supliment special, altul decât Coordonatele literare și care, finalmente, se va numi ,,Nicolae Labiș”. Va fi, în soluția graficianului Vígh István, o foarte arătoasă revistă, cu hârtie cretată și coperțile lăcuite argintiu, din care sper să se mai fi păstrat exemplare. (În anii ’70, Ion Maximiuc, redactorul șef de atunci al ziarului ,,Clopotul” din Botoșani, fost colegul meu la Suceava, mi-a arătat mândru colecția completă a Coordonatelor…, legată elegant în piele.) Ca filolog cu legitimație, pentru acest supliment comemorativ mi-a revenit să caut acasă, la Mălini, la părinții poetului, eventuale inedite, dar și alte materiale cu valoare documentară. Ion Filipciuc: Așteptam să ajungem aici: locul copilăriei poetului. Ce-ai descoperit la Mălini? Radu Mareș: Nu mare lucru. Părinții lui Labiș, dascăli de țară din vechea lume unde se făcea carte serioasă, știau precis ce reprezintă puiul lor și erau și obișnuiți cu musafirii care vin să-i bată la cap. Păstrau cu pioșenie o valijoară cu hârtii amestecate. Și caiete de școală ale elevului Nicolae Labiș și tot felul de adeverințe, dar și caiete cu versuri scrise de mână, dactilograme, ciorne, scrisori, fotografii: mi le-au pus pe toate la dispoziție, fiind informați de ce se pregătește la Suceava. Mi-am dat seama repede că era un material cu valoare sentimentală, căci sora poetului luase de mult ce era important pentru a duce textele inedite la București, la reviste și edituri. Am scris o succintă dare de seamă asupra arhivei de la Mălini și, tot de acolo, atunci, am selectat mai multe texte să le propun pentru publicare (sau republicare). În sumarul suplimentului, accentul cădea pe textele de critică, pe fișele recuperatoare, să le zic astfel, de istorie literară, dar și pe ample reportaje literare: locul de baștină, oamenii acestuia și faptele lor, munții din jur ș.a.m.d. Pentru zisa „arhivă” erau rezervate două coloane. A ieșit, în final, un lucru absolut onorabil, să placă și celor de la partid, dar și la București, unde se dă nota care contează. Cei cu directivele de sus, eternul nucleu cominternist de ca-re nu există scăpare, gândeau negustorește, cu ereditatea lor de la tarabă: orice manifestare publică, fie ea și literară și indiferent de amploare trebuia să aibă un chenar apăsat politic, asta fiind ce-profitul, gheșeftul. Și sub acest aspect Suceava de argint și comemorarea dădeau satisfacție. În darea de seamă, asta se bifează obligatoriu. Labiș trebuia să apară și așa a și apărut ca fruct briliant al politicii partidului în epoca de după război. Cât de important, de mare poet e însă Labiș, ca să știm despre ce vorbim? Și asta trebuia să rezulte cu maximă claritate, pentru ca partidul să aibă ce valida. Într-un text trimis la tipar din amintitul supliment exista, timid, aproape inobservabil, cuvântul „geniu”, dar cenzura (sau supervizorul Pardău) l-au ras. Această indecizie există și azi. Eu merg însă, dacă te interesează, pe mâna lui Cezar Ivănescu cel din Timpul asasinilor, carte extraordinară și care îl folosește subliniat, apăsat, chiar autoritar. În fine, nu știu, recitit azi, amintitul supliment, cu ochelarii pe nas și pixul în mână, ce-aș zice. Atunci însă trăiam starea febrilă a iluziilor că, după acest examen trecut cu bine, se va da și mult așteptata aprobare pentru o revistă suceveană adevărată ca-n alte părți. Toate în jur se colorau în roz. Ion Filipciuc: Ce-a produs împotmolirea? Radu Mareș: A fost o iluzie, o îmbătare cu apă rece, un vis al câtorva tipi, toți fără niciun simț al realității. Adevărul e că regiunea Suceava din anii ’60, dar și Bucovina actuală nu au nevoie de așa ceva, o nevoie vitală care să producă efecte. Bietul Flutur cu oile lui scoase pe deal – tot un fel de poezie, chiar nițel postmodernă – e o chestie emblematică pentru loc și oameni. Ion Filipciuc: Spune-mi ceva despre sărbătoarea propriu-zisă la care știu că ai participat. Radu Mareș: Sărbătorirea de la Mălini a marcat un prag. De ce prag? Pentru că a fost prima comemorare cu fast și tam-tam a unui scriitor tânăr, acoperit de glorie în chiar tranșeele realismului socialist. Lucrare dusă la capăt de forțe locale, dar cu reverberații naționale. Suceava lansa astfel un model de imitat. În primii ani ’70, Cârneci a făcut la fel în Bacău cu Bacovia, e un exemplu care-mi vine în minte. Se verifica și adopta pentru decenii soluția „balșoi” prin care lumea, mulțimile sunt puse la treabă in corpore. La Mălini a fost puhoi de lume, mulți aduși cu camioanele, dar și cu puzderie de microbuze și autobuze. Aduși cu tabelul și sarcini precise, dar și sincer interesați, curioși veniți să caște gura. Această mulțime greu de strunit s-a comportat decent, n-a fost nici cel mai mic incident, bănuiesc că în rapoarte s-a dat notă maximă. Ce a mai fost? În căminul cultural, decorat cu covoare, flori și lozinci, cu portretul lui Labiș pe fundal, n-aveai loc să arunci un ac. S-au produs mai multe coruri, ansamblul sucevean „Ciprian Porumbescu”cu tot efectivul, echipe de dansuri de la case de cultură și cămine culturale, soliști vocali și instrumentali, montaje literare și literar-muzicale, recitatori peste recitatori. N-au lipsit discursurile de omagiere: cele ale oficialilor și cele ale scriitorilor. După care s-a trecut la așezarea la mese, pe căprării. Invitații numărul unu erau reprezentanții conducerii Uniunii, plus grupul însoțitor, numeros de bucureșteni. Reprezentarea scriitorimii indică de altfel buna funcționare a serviciului sucevean de PR, respectiv a audienței de care începea să se bucure Pardău. Veniseră de la Iași poeți și critici, nu puțini, de la mai vârstnicul Ciopraga până la junele M.R. Iacoban. Sosise Andrițoiu în volga neagră a revistei orădene Familia cu șofer. Atunci am auzit și eu prima oară faimosul distih: „Toată lumea bea cu țoiu / Numai Labiș cu Andrițoiu”, făcându-se trimitere la boemia și chefurile celor doi din epoca școlii de literatură. Mai erau prezenți, din câte-mi amintesc, Blandiana și Rusan, băcăuanii de la „Ateneu”, în frunte cu Radu Cârneci, șeful lor, bineînțeles Bălăiță, pe care atunci l-am și cunoscut și încă mulți alții. Numărul mare al oaspeților, dar și cel al fețelor simandicoase fusese avut în vedere și se făcuseră pregătiri pe măsură, exista adică tot ce trebuie, partidul nu se zgârcea în asemenea ocazii: băuturi, rachiuri și vin, fără care nu se poate o sărbătoare, gustări pe săturate, fripturi, sarmale și plăcinte ca la nuntă, nu cred să fi rămas vreun neghiftuit. Finalul sărbătoririi a venit apoteotic cu acest chiolhan, reînnodându-se o tradiție repudiată de activiștii formați în spiritul neromânesc, un pic cretinoid al fricii de ce se va spune „la partid”, turnătoria fiind și ea o nouă lege, și s-ar mai fi lungit, dacă nu se întuneca, iar oaspeții aveau sau hotel la Suceava sau bilet de tren tot de acolo. Oficialii și cei cu mașină și șofer au plecat primii, pe înserat. Au urmat autobuzele, încărcate până la refuz, microbuzele, Măliniul începea să se golească. Rămăseserăm pe loc noi, literatorii suceveni pe post de gazde și orfani de Pardău și, cu noi, cei care nu se înghesuiseră să-și caute loc în vreun autobuz, stabilindu-se totuși că unul din acestea, odată golit la gară și hotel, să se întoarcă și să ne salveze. Rămăseseră: Lucian Valea, pedepsit și exilat ca profesor tocmai la liceul din Darabani, veteranul George Sidorovici, fost pușcăriaș politic, recuperat de Pardău la ziar, prozator de stirpe sadoveniană, Dragoș Vicol, bucovinean bucureștenizat și descoperitorul lui Labiș, graficianul Vigh, factotum-ul Marcel Mureșeanu și alții, vreo zece. Din solidaritate, rămăsese cu noi D.R.Popescu, pe atunci doar corector și neavând dreptul la volga revistei ,,Steaua” cu care se plimba doar redactorul șef, iar cu DR, pe tren, din Cluj, venise și era cu noi și Ioan Alexandru. Toți eram băuți bine și obosiți, după o zi grea, se lăsase un frig aspru, cum e sub munte, era pustiu pe ulițe și beznă. Dă-mi voie, te rog, să-ți povestesc în câteva cuvinte despre acea noapte de pomină. Ion Filipciuc: Îți dau voie! Radu Mareș: Părinții poetului ne-au chemat în casă, evident. Ne-am înghesuit cu toții care pe unde s-a nimerit în camera de zi și prin tindă, domnul și doamna Labiș, gazdele sacrificate, retrăgându-se obosiți și ei după atâta vânzoleală în cealaltă cameră să doarmă un pic. Asta, după ce ne lăsaseră câteva sticle, oala cu cafea fierbinte, prompt lichidată, ceva gustări, plăcinte și un coș cu mere superbe, să avem ocupație. Trebuie să-ți spun că autobuzul pentru noi nu mai venea, orele nu treceau ușor. La propunerea nu mai știu cui, plutind în nori de fum de țigară, s-a început la un moment dat cu scrierea unei poezii dedicată blajinului George Sidorovici, poezie care, din păcate, nu s-a păstrat. Era un fel de odă în cheie șolohoviană din care țin minte doar jumătatea primului vers – Grigori Melehov săltând în șa …– citată adesea la chefuri ulterior. Trecuse bine de miezul nopții când a demarat discuția, într-un fel firească, despre poezie și despre cine anume ar putea fi urmașul lui Labiș la acea oră, promisiunea ce mai înaltă de pe firmament și aici intervine din nou Sidorovici. La liceul lui din Darabanii exilului său, Lucian Valea descoperise un elev de mare talent pe care îl expediase cu caietul de poezii la Suceava unde, citind și în cenaclu, ne cucerise pe toți. Sidorovici îi publicase bineînțeles câteva poezii în suplimentul ziarului, marcând cu asta debutul poetului-elev de la Darabani, raionul Dorohoi, regiunea Suceava, pe numele său Cornel Popel (nu peste mult Corneliu). Bătrânul Sidorovici, naș și al altora, prim cititor al producțiunilor noastre literare și intelectual de mare clasă, cu un gust literar desăvârșit era și de o aproape oarbă generozitate, dacă-i plăcea ceva se arunca în foc. La întrebarea despre urmașul lui Labiș nu se grăbea nimeni să răspundă. În tăcerea din cele două încăperi pline de fum a răsunat vocea lui: Corneliu Popel. (De care străinii habar n-aveau.) În acea clipă, lăsându-ne pe toți cu gura căscată, paralizați, de vizavi, Alexandru a luat un măr din coș și l-a aruncat în Sidorovici, mărul trecând milimetric pe lângă capul acestuia și pe lângă ochelarii lui cu multe dioptrii de miop. Putea să-l lovească, desigur, și ar fi fost un dezastru. Sidorovici, cât un tanc, așa băut cum era, și-a potrivit ochelarii și, înainte de a sări să-l oprească cei din jur, a schițat intenția de a se ridica spre agresor. A intervenit însă DRP, ca și în alte situații, l-a luat pe Alexandru de umăr și l-a scos afară la aer curat și rece… Pare o reacție puerilă de care să râzi, deși stânjenit? N-aș zice. Interpretarea mea e diversă. Ca în zațul de cafea sau ca-n cărțile de tarot, poetului îi apare, fulgurant, în asemenea clipe, oglinda cu o ieroglifă și, totodată, presentimentul tragic, deși descifrarea e imposibilă. Mă hazardez: sau interzisă… Asta pentru că vorbim despre posteritate. Ion Filipciuc: Menționai mai devreme că sunt doi scriitori care au pus umărul la soclul statuii lui Labiș. Radu Mareș: Primul e Platon Pardău, așa cum am arătat. Următorul a fost DRP. În primii ani ’70, când era proaspăt redactor-șef al Tribunei, el a comandat tânărului asistent universitar Ion Pop, debutant și el în plutonul clujenilor, poeți care făceau și bună critică literară când era cazul, un serial despre generația poeților afirmați eclatant în anteriorul deceniu, anii ’60 – ’70. Din această suită de articole a ieșit la final Poezia unei generații, în text fiind folosită „generația Labiș”, de fapt, post-Labiș, în trena lui Labiș. Poetul de la Mălini devenea astfel marcaj istoric și o emblemă care e marea sa recunoaștere. Ce a însemnat asta nu mai trebuie să spun. Probabil ar mai trebui amintit tot aici și Cezar Ivănescu, cu cartea sa, așa pusă la index cum e. Pentru că a venit apoi – și noi am prins-o din plin – ultima mare răsturnare. Din perspectiva acesteia, azi, pentru optzeciști, Labiș nu mai există ca poet de linia unu și, în niciun caz, nu mai are loc în „canon” și manuale. Pentru nouăzeciști și, în general, pentru hipsterimea literară de azi, numele Claudia Golea, de pildă, spune ceva, Labiș absolut nimic. Mi-e teamă că poetul Nicolae Labiș se va păstra doar aici, în nord, într-o respectuoasă conservă memorială. Te poți întreba însă și dacă despre Ioan Alexandru debutanții de azi, noile celebrități, tinerii lupi, cum li se spune, știu măcar un titlu, câteva versuri… Ion Filipciuc: Nu-i o perspectivă luminoasă. Radu Mareș. Suntem, prietene, într-un film cu aplauze și hohote de râs preînregistrate, chiar dacă nu e nimic, nicio scenă, nicio replică să ne înveselească.
Comentarii