O carte luminoasă despre „mileniul întunecat”

Et in Arcadia ego! Și eu am fost în tărâmul fabulos al istoriei noastre de început, și eu am dezlegat misterele „mileniului întunecat”, ne spune autorul lucrării Românii în mileniul migrațiilor (275-1247), Editura George Tofan, Suceava, 2012, 462 p., format academic, profesorul Ioan Popoiu din Câmpulung, care s-a nevoit, asemenea unui călugăr în pustie, să ne pună la îndemână o lucrare valoroasă prin conținut, incitantă prin îndrăzneală, temerară prin scop, armonioasă în alcătuirea și dispunerea conținuturilor, decentă în argumentație și, peste toate, un omagiu adus marilor istorici români care, prin opera lor, au contribuit la elucidarea enigmei și miracolului formării și dăinuirii noastre ca popor.

 

Deși, în „Prefață”, autorul „se explică” și îi menționează, ne facem datoria să-i reamintim, pe ei și opera lor, ca să ne convingem că drumul a fost deschis de cei de dinaintea noastră: V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1998, P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, 1969, N. Iorga, Istoria Românilor. Oamenii pământului până la anul 1000, Vol. II, București, 1936, A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. I și II, București, 1985-1986, C.C. Giurescu, Istoria Românilor, București,1935, Gh. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, 1945, idem, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, București, 1940 (ed. II, 1988), Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Române Ortodoxe, Vol. I, București, 1991, lângă care adaug, cu de la sine voie, pe mai tânărul istoric ieșean Nelu Zugravu, cu lucrarea Geneza creștinismului popular al românilor, București, Institutul Român de Tracologie, 1997, și adaugă autorul, spre satisfacția multor absolvenți ai Facultății de Istorie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, pe istoricul Victor Spinei, autorul lucrării Moldova în secolele XI-XIV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982. Harnic și meticulos, obsedat pozitiv de ideea lucrului bine făcut, cercetător pasionat și cu harul răbdării (nu degeaba este absolvent și de Teologie), profesorul Ioan Popoiu parcurge cu migală 279 (două sute șaptezeci și nouă) lucrări de specialitate, între care lucrări speciale, generale și documente, articole din revistele de specialitate care, să recunoaștem, numai înșiruirea lor într-o ordine cere efort, necum să mai fie citite, studiate, fișate, trecute prin filtrul critic, interpretate și folosite în economia cărții. Cu toate că bibliografia cărții studiate este, după cum am spus, impresionantă, încerc un sentiment de nemulțumire personală că nu am găsit, între lucrările înregistrate, și pe cele semnate de I.I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, amintit de autor cu lucrarea Les Roumains et les Sicules, Cluj, 1998, Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică, Editura Enciclopedică, București, 1991 și Mircea Petrescu-Dâmbovița, Istoria românilor de la începuturi și până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, opere care, față de cele mai vechi, prezintă cel puțin avantajul că aduc bibliografia la timpul recent, la care au fost scrise. Din „Cuprinsul” lucrării domnului Popoiu aflăm despre un proiect ambițios, cuprinzând trei părți, așezate cronologic: Partea I, De la retragerea aureliană la venirea slavilor (275-602), Partea a II-a, De la instalarea slavilor la revenirea Imperiului (602-970); Partea a III-a, De la revenirea Imperiului la Diploma Ioaniților (970-1247), toate cuprinzând unsprezece capitole, între care reținem în mod deosebit atenției cap. III, Creștinismul în nordul Dunării (sec. IV) și cap. VII, Închegarea neamului românesc. Cum rezolvă autorul aceste două probleme fundamentale ale istoriei românilor? Să nu ne așteptăm la contribuții originale, care să adâncească sau să „răstoarne” ce s-a spus de către marii istorici care s-au ocupat de aceste probleme. Să nu avem această pretenție neîntemeiată, deoarece numai înregistrarea harnică, ordonată, trecută prin filtrul propriei conștiințe, a datelor și a evenimentelor nu este puțin lucru. După câte se observă, autorul nu a lucrat sub îndrumarea vreunei personalități de la un centru academic, cu care să fi discutat, să zicem, numai planul lucrării și, cu toate acestea, demersul științific inițiat de unul singur nu-i mai puțin reușit și merituos. Trebuie avut în vedere că în perioada lungă, de o mie de ani, a mileniului întunecat, când se „fierbe” poporul român și limba română de spiritualitate creștină, documentele istorice sunt puține, lacunare sau pur și simplu lipsesc, fiind puse la lucru intuiția și imaginația. Foarte rar răzbat din documentele latine, bizantine, papale, armene, turcești, slave, maghiare etc. știri despre populația neolatină de la nordul Dunării, iar când, într-un târziu, apar, nu vorbesc de romani – români, ci de vlahi, blacus, volahi, blași, ulag, etnonime desemnând o populație latinofonă. S-a spus, pe bună dreptate, că documentele rețin factorul politic dominator, reprezentat de populațiile migratoare, începând cu goții și sfârșind cu mongolotătarii, faptele celor supuși trecând pe seama învingătorilor. Formarea poporului român ca popor creștin, încă din primele secole ale erei creștine, a avut loc în condiții istorice deosebite, pe un teritoriu disputat de migratorii barbari, asupra căruia, în timp, revine stăpânirea efectivă sau nominală a Imperiului roman în timpul lui Constantin cel Mare (306-337) și Justinian (527-565). Fără să accepte entuziast afirmațiile autorilor creștini Eusebiu din Caesarea, Tertulian și Origen despre creștinismul apostolic al românilor prin „lucrarea” Sfântului Apostol Andrei, în Scytia Minor (Dobrogea) sau despre răspândirea Evangheliei la daci, aceste „legende” fiind doar înregistrate, autorul acceptă concluziile la care au ajuns V. Pârvan, Petre Năsturel, Pippidi, despre creștinismul daco-roman, început înainte de Edictul de la Milano al lui Constantin cel Mare, din anul 313 d. Hr. Să mai reținem două aspecte surprinse de autor: 1) răspândirea creștinismului în limba latină, demonstrată de existența în limba română a noțiunilor fundamentale ale credinței creștine, luate din limba latină: Dumnezeu, cruce, mormânt, cimitir, înger, biserică, a boteza și 2) la venirea slavilor, începând cu secolul al VI-lea, poporul român era format în structura sa esențială, dată de amestecul daco-roman. În ce privește locul și rolul slavilor „în etapa a doua a etnogenezei” (nu putem vorbi de popor român decât după asimilarea slavilor de către protoromâni), este coborât la dimensiunea reală, foarte însemnată de altfel, renunțându-se la exagerări care au populat cărțile de istorie și conștiințele în formare, despre „blândețea” slavilor, despre traiul lor așezat, de agricultori, cu care românii vechi au trăit în pace și înțelegere. Lăsăm la o parte luptele lor, ca aliați sau supuși ai avarilor, cu bizantinii din a doua jumătate a secolului al VI-lea și vom spune că, fără căderea limesului dunărean, la anul 602, soldat cu trecerea masivă a slavilor la sudul Dunării, n-am fi rămas ca popor latin în teritoriile locuite și astăzi de români. Cu toată contribuția slavă la formarea limbii române, remarcăm, și autorul insistă asupra acestui aspect esențial, în baza studiilor unor mari lingviști și istorici (Em. Petrovici, Sextil Pușcariu, D. Macrea, Hașdeu) că cele 1500 (1600) de cuvinte moștenite din latina populară, la care se adaugă cele 160-170 de cuvinte moștenite din fondul preroman, dacic, împreună cu derivatele lor (2000-2500 cuvinte) sunt fundamentale în comunicarea scrisă și orală. Importanța cuvintelor moștenite din latină a fost evidențiată de Hașdeu: „se pot construi fraze întregi cu cuvinte latine, dar nici măcar o propoziție numai cu cuvinte slave”. Desigur, se vorbește pe larg despre ceilalți migratori, în ordinea sosirii lor în spațiul românesc: goții, hunii, gepizii, bulgarii, ungurii, precum și cumanii, mongolo-tătarii, însă, sub raport politic, de organizare statală sau de stăpânire asupra unor părți din teritoriul românesc, autorul se oprește mai mult asupra bulgarilor, ungurilor și cumanilor. Despre o Cumanie în teritoriile extracarpatice vorbesc documentele papale, în legătură cu încreștinarea cumanilor care au avut o episcopie la Milcov, devenită mai mult o episcopie a „schismaticilor”, românii ortodocși care aveau „falși episcopi”. Despre rolul cumanilor și despre Basarab, întemeietorul Țării Românești, a scris N. Iorga, iar recent, Neagu Djuvara, căruia autorul îi acordă un spațiu mai larg, dar și credit științific, ceea ce n-ar fi cazul. La partea a III-a a lucrării, autorul adaugă un capitol, al XI-lea, despre Întemeierea statelor medievale române, pusă în relație cu realitățile politice din secolul al XIII-lea și din prima jumătate a secolului al XIV-lea: existența regatului ungar și stăpânirea, fie și nominală, a tătarilor asupra teritoriilor românești extracarpatice. Pentru cei interesați, nu ne-au găsit aici, ca și cum toate neamurile migratoare și-au dat întâlnire aici în absența noastră, ne pot găsi în Româniile populare, în Codrii Vlăsiei, în toate Vlahiile, în mărturiile istoricilor și cronicarilor, în obștile sătești, în cnezatele și voievodatele care au acoperit tot teritoriul românesc. În această carte, cititorii, profesorii de istorie, studenții, toți cei interesați, vor găsi strânse la un loc, mărturii despre dăinuirea noastră ca popor, proces care nu-i deosebit esențial de al altor popoare, atâta doar că noi am stat în „calea răutăților”. Să apreciem efortul, munca tenace, capacitatea de cuprindere și surprindere a esențialului dintr-o multitudine de fapte diverse, dar și îndrăzneala de a fi abordat o problematică atât de vastă, de controversată și, în același timp, captivantă, calități care „îmbracă” pe autor, domnul Ioan Popoiu, în haină de istoric.