„Tu Țară, dragoste din urmă…”

 

Nimic, dar absolut nimic bun nu ne-au adus nenumăratele și, unele, din ce în ce mai înstăpânitele pustiiri venite dinspre Răsărit. Căutăm relele venite odată cu habsburgii dinspre apus și nu înseamnă că ele nu sunt și că n-au lăsat cicatrici pe sufletele noastre. Dar relele venite de la Soare Răsare sunt nemărginite… Vasile Posteucă este unul dintre miile și miile de români alungați în exil de cotropitorii sovietici. Dezastrul provocat în viața sa de cei veniți și neplecați este covârșitor, niciodată egalat însă de acela al celor luați cu forța de ruși și duși să moară prin Siberiile Răsăritului. Vasile Posteucă și-a scris poemele prin Canada, America de Sud și de Nord, într-o lume liberă deci, dar suferința sa n-a fost mai de neluat în seamă decât cea a neamurilor sale duse să sfârșească în Răsărit. Volumul de „Poeme prigonite” (Herța, 2012), îngrijit de prietenul său de peste timp, camaradul nostru din presa de la Cernăuți, Ion Crețu, se constituie din poeme apărute acolo în mai multe cărți. „Cu cât mă-ngrop în străini mai departe,/ Mai aproape de noapte și moarte,/ Mă simt nesfârșit mai aproape de tine,/ Țară de Dunări și Cosmine…” (Crez literar, p. 73).