Un dicționar insolit

Pe Cezar Straton l-am urmărit în „Crai nou”, admirându-i, fără rezerve, panseurile și, bineînțeles, mobilitatea gândirii. Reluându-le acum, prin lectura volumului Cezar’s. Dicționar ludic (Ed. T Iași, 2012), ai impresia că ți se desfășoară în față un întreg evantai al unei splendide cozi de păun în plin soare, cu fabuloase reflexe și efecte cromatice.

 

E posibil ca totul să fi început ca o joacă, însă, așa cum arată dicționarul, e departe de a fi… ludic, doar dacă autorul a avut în vedere finalitatea lui, conștientizând faptul că e greu, ori dacă nu cumva imposibil să cutremuri, prin sens, niscaiva conștiințe. Ceea ce trebuie subliniat e că textele lui C. Straton sunt asemenea unei ploi de vară, aci scurtă și răcoritoare, aci vijelioasă și cu grindină. Uimește, de asemenea, și paleta extrem de largă a lecturilor autorului, de la Cicero până la Milan Kundera sau de la Dinicu Golescu la Lin Xiabo, laureatul Nobel pentru pace pe 2010 și publicat în Franța, a cărui culegere de eseuri Filosofia porcului denunță „plăcerea” intelectualilor chinezi de a se lăsa „cumpărați” de partidul comunist. Și atenție la final: Ce bine se potrivește acest titlu și unei bune părți a elitei românești de dinainte ori de după 1989… Adaug, în același spirit cu C. Straton: și ce bine li se potrivește acestora imaginea de pe coperta Dicționarului! Întrebarea e dacă cei ce și-au vândut inteligența și, îndoindu-se din șale, pentru a pupa locurile scârbavnice ale unor mizerabili, mai pot fi categorisiți drept elite? Mai ales că aceștia, mereu hedoniști până-n măduva oaselor, nu dau doi bani pe veșnicie, fără să știe ori n-au nevoie să vadă că și reciproca-i valabilă. Vorba lui Grigore Vieru, citat de C. Straton: Mă îngrozește faptul că românul și nu străinul a ajuns să ridice mâna asupra a tot ce avem mai sfânt. Ca să ajungi la o astfel de concluzie, trebuie să crezi în sfințenie, să ai verticalitate, să simți deasupra creștetului și în inimă prezența lui Dumnezeu, să vibrezi pentru patria ta, huma din care ești alcătuit. Zice C. Straton la cuvântul doctrină: „Stânga” a câștigat de vreo trei ori alegerile generale, după 1990, „dreapta” de vreo două ori. Azi avem o coaliție „bicefală” politic. Oare când va câștiga România alegerile? Întrebarea nu e deloc retorică. Citi-va această carte vreun politician? Căci lor li se adresează interogativ autorul, pe ei încearcă să-i responsabilizeze. În al câtulea ceas oare mai suntem? Încă nu ne-am săturat de hăhăielile deșănțate la adresa sfintei Românii? Nu cumva e valabilă și pentru ei o altă însemnare, tot interogativă, în dreptul lui Marx: Vă vine să credeți că bărbosul „sanctificat” la modul bigot-ideologic de comuniști (deși el fusese un hedonist total) este autorul următoarei fraze: poți să te aliezi și cu dracul, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înșela și nu invers? Cu alte cuvinte, istoria, de la un punct încoace, e o continuă înșelăciune, peștele cel mare înghițindu-l permanent pe cel mic. Cu draci și fără aceștia, dar de obicei cu ei, care știu să dea iluzia oricui a propriei putirințe augmentate. Și pentru că tot am vorbit de înșelăciune, să vedem în continuare părerea autorului, la litera „V”, în legătură cu Vin americanii?!, răspunsul fiind următorul: (nu, dar îi trimit iar pe ruși…). V. Musatov, fost șef adjunct al Secției Internaționale a C.C. al P.C.U.S. între 1984 și 1991, a declarat recent revistei „Vocea Moscovei”, referitor la refuzul lui Gorbaciov de a interveni militar în România, în decembrie 1989: „S-a ajuns până acolo că, atunci când la București se duceau lupte, americanii ne-au propus să introducem trupe, însă ambasadorul nostru la Washington și adjunctul ministrului rus de externe le-au spus ferm că Uniunea Sovietică nu va face acest lucru”. Rușine, yankei, de mii de ori, rușine! Când mă gândesc la rezistența românească din munți ori din universități și edituri, amăgită otrăvitor de promisiunile voastre mincinoase de după 1947… Nu-i mai puțin adevărat că C. Straton îi și reabilitează în altă parte pe americani. Iată, de pildă, o însemnare surpriză la vocabula Crâșmă, locul fiind definit ca cel unde se lansează idei și teorii noi, uneori chiar remarcabile. Se dă și un exemplu: schița Declarației de Independență nu a fost scrisă de Thomas Jefferson într-o bibliotecă ori birou luxos, ci într-o tavernă ordinară din Philadelphia. Și a funcționat. Dar unde naiba și-au redactat strategiile de guvernare cei care se succed la Putere în România de după 1990? Probabil în fostul C.C., Casa Scânteii ori Casa Poporului Înșelat, ultimul termen cu dublu sens, cel de-al doilea fiind „înșeuat”, spre a fi mai lesne… deșelat, acolo unde s-a copt la foc continuu profilul „Omului nou 3 F”: rezistent la foame, frig și scăldat, lipsindu-i apa, în frică, până și de propria umbră. Și, pentru a rămâne pe aceeași partitură, când vine vorba de Haos, C. Straton nu se dezminte, numind-o cea mai sintetică definiție a României de azi. Văd că încă niciunul dintre marii competitori și demagogi ai zilei nu mai știe unde naiba a rătăcit dosarul cu soluții salvatoare și realiste pentru scoaterea țării din criză, promise în campanie. Îl rătăcesc ori îl pun bine la păstrare undeva unde nici dracul să nu dea peste el. Și asta pentru că au mazilit (pentru totdeauna?) dictonul „ce-i în gușă și-n căpușă”, rămânând doar „competitori” și nimic mai mult, personaje ce se afirmă mereu în dauna „prostitului popor”. Așa se face că nonvaloarea jubilează cocoțată pe spinarea valorii, terfelind-o cu… democratică barbarie. Acestora, C. Straton le dă un aspru (ar putea fi altfel?) Ultimatum(!?): Bărbații cei mai puternici, cei care conduc lumea, cei care aspiră să o facă ori cei care pur și simplu cred că ei decid, discreționar, celor din preajmă, ar trebui să se gândească, în fiecare din diminețile în care ei își fac nodul cravatei, că acea dimineață ar putea fi ultima din viața lor ori că legarea cravatei, facerea nodului în jurul gâtului, trimite, sec, simbolic, la imaginea, la spectrul ștreangului spânzurătorii care îi pândește, zilnic, până seara, pentru a reînvia mâine, proaspăt și viguros. Și pentru a încheia acest capitol, citez o scurtă explicație la Vai (de noi): Jumătate din guvernanții de azi sunt incapabili. Restul sunt capabili. De orice. Explicația? Pentru că depun un jurământ, ca și cum ai da pe gât o cinzeacă de votcă, ținând mâna pe Biblie, cu gândul la următoarea mișcare lucrativă. Așadar, cu adevărat vai de noi, în perpetuă criză! Pe pământ. Dincolo… Și, deoarece C. Straton își îmbogățește Dicționarul cu noi termeni (tot în „Crai nou”), semnalez aici (chiar mai era nevoie?) că autorul deplânge așezarea democrației românești (iată, fac și politicienii ceva, ori măcar o parte din ei) pe… catafalc, una din urmările nefaste în județ (ideea nu-i aparține autorului cărții) fiind neacordarea subvenției pentru revista „Bucovina literară”. A considerat cineva că, în sfârșit, a venit căuș la… drăguș, care s-a grăbit în anul de grație 2013 să-i aprindă pe șest lumânarea? E posibil ca pe „catafalcul” de care vorbește autorul să fi rămas întipărit sloganul lugubru scandat cu tovărășească iresponsabilitate altădată „moarte intelectualilor”? Nu insinuez că scriitorii ar fi singurii intelectuali, însă cu siguranță sunt cei mai incomozi prin buna lor intenționalitate, Cezar Straton fiind unul dintre cei care vor cu ardoare sănătatea cetății și, atâta vreme cât „Bucovina literară” nu va fi repusă în drepturi, cetatea va fi oloagă. Până atunci, a se citi volumul de care am făcut vorbire.