Stingătorii

Un sătuc din Germania. Liniștit, dar din când în când electrocutat de câte o alarmă de incendiu. Tineri de până în 20 de ani ies iute din case și-și iau fiecare în serios misiunea: o tinerică – tulumba, pe care o conduce ca o profesionistă, doi-trei băieți mai robuști – colacii de furtunuri pe care îi rostogolesc și-i cuplează la mașina cu apă sau la hidrofoare; în capul furtunurilor – băieții care țin sănătos în mâini „șerpii” cu apă etc.

 

Ne obișnuim acolo cu alarmele atât de mult, încât nu sesizăm alarma adevărată. Noaptea, pe la 11, foc în vecini. De la orzul neuscat cum trebuie, ia foc șura. Când ajungem la sinistru, pompierii noștri se află deja acolo și încearcă să oprească extinderea flăcărilor, până vin pompierii-pompieri, care sting focul. În toată vânzoleala iscată de incendiu nu se implicau decât cei instruiți, nu vecinii, nu trecătorii etc. Ci cei care, dimineți la rând, se pregăteau pentru eventualitatea unui incendiu. Vreo 20 de purcei mărișori aflați sub podul aprins, au fost scoși din incinta incendiată de patru flăcăi vânjoși-vânjoși, fiecare cu o gardină de 3 metri în mână. Trei au construit rapid un fel de țarc în fața ușii în spatele căreia se aflau purceii. Al patrulea a deschis ușa, purceii îngroziți fiind „reținuți” în țarc. Tot al patrulea a închis țarcul mișcător și încet, încet purceii au fost conduși în fața grajdului unui vecin și băgați acolo fără ca vreunul s-o ia de nebun peste câmp de frica focului. „La noi, spune cineva care a ascultat povestea nemțească, la noi vin 10 să te ajute cu gălețile. Șapte sting focul și trei fură, încât nu te arde numai focul, te ard și vecinii. Eu am sărit la un asemenea foc cu găleata și m-am întors fără ea. Mi-au furat-o…”