Am făcut-o nu doar pentru că, din decembrie 2010, valoroasa sculptură (inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004; codul de clasificare SV-IV-m-B-05695 (1) ) se află – strămutată, provizoriu, de aproape 3 ani – într-un loc impropriu, ascunsă de privirile trecătorului; ci, aproape în egală măsură, pentru că am fost agresat de o nătângă întrebare (cineva mi-a reproduso cu jenă) pe care, într-un moment de … neîntâmplător dialog cu privire la necesitatea readucerii cât mai grabnice a statuii în perimetrul central al urbei, o punea celor din preajmă un slujbaș (nu din cei obscuri) în incinta primăriei municipale: „O fi acest Petru Mușat mai mare ca Ștefan?” De ce, adică, – voia să spună – se insistă, se face atâta vâlvă… în chestiunea cu monumentul? După cum e alcătuită, întrebarea de mai înainte nu merită osteneala unui răspuns. Am spune doar că, în felul lor, voievozii moldavi dintru începuturi s-au dovedit a fi mari. Pentru a contura aureola pe care o merită, fiecare din ei a fost, cum se cuvine, așezat în trupul timpului său, a fost judecat prin fapta sa. Că Ștefan cel Mare a biruit, a marcat vremurile prin gloria lui (unică) e bine știut. Cum tot bine se cunoaște că chipul său și-a găsit, de-a lungul timpului, convingătoare expresie artistică în litera cărții sau plăsmuirea scenică, în pictura și sculptura românească. Statuia ecvestră de la Suceava, situată pe un promontoriu din apropierea Cetății de Scaun, este, cred, cea dintâi care merită a fi menționată. Nu pentru că se află, să zicem, în „casa” noastră, nici pentru că autorul ei, Iftimie Bârleanu, s-a născut în Măzănăeștii Bucovinei, ci pentru că transmite prin intimitatea bronzului ei rostirea credinței în statornica viețuire a plăieșilor săi pe aceste pământuri prea adesea râvnite de pofte străine. Este „cea mai frumoasă statuie a lui Ștefan cel Mare”, „are grandoare”, fiind „de o surprinzătoare modernitate, prin simplitatea și eleganța sa…”. O spune cunoscutul critic de artă Radu Negru, care a consacrat creației sculptorului o carte apărută la Editura „Junimea” din Iași, cu un deceniu după dezvelirea monumentului de la Suceava. O statuie (împreună cu soclul, are o înălțime de 24 metri) care merită a fi văzută sau revăzută. Din păcate, acum, fac această afirmație nu cu puține rețineri. Și iată de ce: Opera artistică la care ne referim – incluzând și piedestalul împodobit cu valoroase elemente sculpturale – se află de o bună bucată de vreme într-o jalnică stare de degradare. Încercați să vă imaginați că, după parcurgerea unui scurt drum neîngrijit, o barieră îți oprește mersul, nu însă și privirea ce caută monumentul aflat la câteva zeci de metri. Statuia de după barieră! Până la ea pășești, frapat, într-un spațiu dezolant ce pare a fi uitat, abandonat. Pavimentul de travertin e deteriorat în multe locuri, prevestind profanarea unor creații de artă încastrate în piedestalul monumentului. Poate fi, aici, altceva mai șocant? Relieful din bronz ce acoperea aproximativ 15 mp pe laterala dinspre Răsărit a soclului nu mai există. Înștiințată de pericolul în care se afla lucrarea de artă – iminenta deteriorare prin prăbușire sau sustragerea de către „binevoitori” pentru valorificarea metalului – , primăria municipiului a purces la transportarea sa într-un spațiu protector din localitate. De atunci, dosit, acolo stă. Locul lui de pe monument a rămas pustiu, ca o rană deschisă. O rană care țipă, care acuză. În fiecare clipă, în fiecare zi din viața Sucevei. Aceeași nefericită soartă o poate avea și relieful dinspre Apus (o scenă de luptă), plăcile de travertin din unele zone laterale ale bronzului fiind deja căzute sau mult deplasate, cerându-se o cât mai urgentă intervenție calificată a omului. Adăugăm la acestea faptul că pe mar-ginea de sus a piedestalului – și nu numai acolo – crește în voie vegetația, că întreaga lui suprafață este murdară. Văzând ce-i aici, oarecum tulburat, nu poți evita întrebarea: oficialitățile locale ar avea curajul să invite un oaspete la Cetatea de Scaun și, de aici – la dorința acestuia – să poposească doar câteva momente la statuia ecvestră a marelui Domnitor? Să zicem că oaspetele nu ar fi altul decât un participant la una din manifestările ce și-ar propune să omagieze împlinirea, în 2013, a 625 de ani de la prima mențiune documentară a Sucevei. Într-o asemenea împrejurare, cine ar vrea să fie… în pielea edililor din reședința județului nostru? N-ar putea suporta această ipostază decât – bănuiesc – unul (sau mai mulți) din cei care întrețin (cu succes!) monumentala nepăsare față de cea mai impunătoare statuie a Sucevei.
Comentarii