De fapt tânjim toată viața să fim ai cuiva și altcineva să fie al nostru. Tânjim după țâța mamei, deși n-o recunoaștem nici morți, și după ce împlinim ani buni de viață. Tânjim după îmbărbătarea tatii când deja noi înșine ne pregătim pentru viață copiii. Tânjim după soți dacă s-au stins sau doar au plecat două zile în altă parte. Tânjim o viață după copiii plecați în lume și tânjim după soră, după frate, după unchi și mătuși, bucăți din sufletele noastre. Nu ne dăm seama, dar tânjim continuu după familia de ieri, de azi și cea din viitor și ne rugăm ca, în virtutea ADN-ului comun, toți să tânjească după noi, ca într-un fel sau altul să rămânem împreună. Dar câte dintre familiile de astăzi sunt într-adevăr unite? Câte astfel de „instituții” au rezistat laolaltă bucurându-se și ajutându-se laolaltă în anii aceștia de transformări economice și sociale? Câte familii au reușit să progreseze, să se împlinească, rămânând împreună „la bine și la rău”, când tata a greșit, dar mama n-a avut răbdare să se întrebe de ce, când băietanul s-a rătăcit pe căi greșite, iar fata a rămas gravidă la 16 ani, când multe și ciudate situații din jur înlocuiesc pe nesimțite sfinte principii de viață învățate cândva acasă? Curajul și înțelepciunea de a rămâne împreună trecând peste aceste praguri cred că definesc, de fapt, familia. „Ce zici, bicule, luăm o înghețată?” Îi știu de când eram tânără. Erau doar cu vreo câțiva ani mai mari decât mine. Căscam gura la ei, când îi vedeam mergând pe stradă ținându-se de mână, discutând continuu unul cu celălalt și zâmbindu-și de parcă nu erau decât ei pe lume. Nici nu mai țin minte dacă erau oameni frumoși sau comuni, dacă erau bine îmbrăcați sau mai modest, pentru că lumina din jurul lor făcea ca nimic altceva să nu conteze. Era în mine, inexplicabil, un boboc de pizmă, dar nu puteam să nu-i urmăresc. Pe parcursul anilor i-am văzut împingând primul căruț de bebe, apoi al doilea, în timp ce primul copil era dus de taică-su în cârcă. Cum de găseau oamenii aceia loc să-și strecoare brațele printre copii și bagaje și încă să poată merge de mână, habar n-aveam… Am fost spectator fugar la felul cum le creșteau copiii, i-am văzut separat la locurile de muncă, iar odată i-am găsit alături pe plajă la Neptun, cu toată familia. Ne-am zâmbit politicos, dar era clar că n-aveau nevoie de nimeni ca să se simtă bine. Se aveau unii pe alții, ei patru doar, serioși sau veseli, după caz. Îi văd și acum tot împreună, singuri și tot de mână. Un copil le-a murit de vreo 8 ani, din cauza unei tumori pe creier, iar celălalt este profesor în Germania. Vara trecută, i-am văzut în parc „la steaguri”, în preajmă cu doi gemeni, nepoții de vreo 4 ani, vorbind românește, chiar dacă puțin stâlcit. „Oma, înghețată, ai?”, întreba unul dintre ei. „Ce zici, bicule, luăm o înghețată?”, a răspuns femeia ridicându-se de pe bancă și luând cu o mână mâna bărbatului și cu cealaltă mânuța unuia dintre gemeni. Erau o familie. Încercată de viață, iubitoare, inseparabilă… Tați de tați Cunosc două familii grozave și deosebite. Tați care își cresc copiii singuri, în timp ce mamele acestora și-au văzut de viețile lor, una dintre ele uitând să dea vreo veste acasă, de ani buni. N-o să le dau numele, din motive lesne de înțeles. După ce, în urmă cu câțiva ani nevasta n-a vrut să se mai întoarcă din Spania, C. s-a mutat în Suceava pentru ca fata și băiatul să poată merge la școli mai bune decât în comuna în care aveau casă. S-au descurcat eroic împreună, o vreme toți trei, plătind chirie și trăind din două salarii modeste. Fata s-a căsătorit și a rămas însărcinată, dar a pierdut copilul. N-am văzut niciodată un tată suferind dedicat și speriat pentru viața fetei lui ca acesta despre care scriu. Și-a ascuns amarul de părinte că fetița lui începuse viața de nevastă mai repede decât, poate, trebuia, că trecea prin suferințe ce puteau să mai aștepte și i-a rămas alături. Resemnându-se, înțelegând-o, iubind-o, ajutând-o. „E fata mea, cum pot face altfel?”, mi-a motivat. Băiatul lui a mai crescut între timp și la o vârstă când adolescenții o iau razna, a luat-o și el. Gașcă, absențe de la școală, păcănele, minciuni, până a aflat tat-su. Personal, cred c-aș fi pus mâna pe o curea și l-aș fi ars pe ăla micu, până oboseam. Omul acesta, rănit că băiatul său perfect nu mai era perfect, a ales totuși să-și păstreze cumpătul și să discute, să umble la coarda sensibilă și să-i aducă aminte copilului său că ei doi, familia restrânsă pe care o formează, este singura pe care o au, că ajutorul nu poate veni decât de acolo, unul de la celălalt și că fără sinceritate și corectitudine între ei nici familie nu mai există. Puteți crede că metoda a funcționat și că adolescentul rebel s-a lăsat de prostii! Al doilea exemplu de tată devotat este al lui N., un sucevean care a lăsat orice viață personală la o parte să crească și să educe un copil care abia termină ciclul primar. „Scrie undeva că tații singuri nu pot crește și face dintr-un copil ceva bun?”, mă întreba, cândva, capul acestei familii speciale. Cei doi sunt inseparabili. Cel mic crește și se transformă deosebit, rezultat exclusiv al grijii tatălui său. Este un elev foarte bun, dar, iertat să-mi fie, nu asta îi dă justa valoare, ci ceea ce face pe lângă școală. Aproape fără să pară că e greu, și poate nu-i este, el cântă la un instrument, dansează, schiază curajos și frumos ca un om mare, citește și, mai presus de toate, a devenit un copil fin, elegant, cu bun-simț și cu un teribil simț al măsurii. Familia… O privire în comunitate, printre colegii de muncă sau pe casa scării este suficientă pentru ca fiecare dintre noi să pricepem cum a evoluat sau a involuat familia în zilele prezente. Portretele de familie nu mai înseamnă de mult imaginea consacrată și ideală în care sunt cuprinși mama, tata și copiii cu bunica și bunicul stând pe scaunele din față. În cadru pot fi doar el și ea. Poate fi bunica cu nepoții, pentru că tata își bea mințile la cârciumă și mama e la muncă în Italia. Poate fi doar mama cu copiii, pentru că tata a pierit de prea mult fumat, sau doar tata cu copiii pentru că mama și-a găsit pe altul și a fugit în alt capăt al țării. Pot fi acolo, în portretul de familie, copiii alături de o mătușă care n-a acceptat să-și lase nepoții la orfelinat sau pot fi, în cele din urmă, doar copiii, 2, 3, 4… ținându-se de mână uniți, împreună, o familie.
Comentarii