Drum lung

Într-un clasament internațional, pe specializări, al universităților din lume (QS World University Rankings by Subject 2013), aflăm că Universitatea București s-a situat în primele 200 la două specializări (limbi străine; media și comunicare). Agențiile de presă reamintesc în acest context că, anul trecut, în același clasament, au fost înscrise patru universități românești (vechile instituții de învățământ superior din București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara), însă în zona locurilor 600-700. E de bine, e de mai puțin bine?

 

Am putea zice, într-o primă instanță, că e chiar foarte bine, susținându-ne afirmația cu nume de universități de la vârful clasamentelor pe specializări: Massachusetts, Stanford, Oxford (informatică); Harward, Oxford, Cambridge (medicină); Imperial College, Berkeley, Tokyo (inginerie civilă); Massachusetts, Stanford, Berkeley (inginerie electrică și electronică); Massachusetts, Stanford, Cambridge (inginerie mecanică); Oxford, Cambridge, Harvard (limbi străine); Berkeley, Texas din Austin, Columbia (media și comunicare) ș.a. Adăugând că în primele 10, la fiecare secțiune, predomină cele din SUA, Marea Britanie, Australia. Dar argumentul decisiv în ce ne privește ar fi tocmai cel al indicatorilor-cheie ce au fost avuți în vedere în realizarea clasamentelor: cercetarea academică, calitatea predării, angajabilitatea absolvenților, gradul de internaționalizare. Așadar, cel puțin din perspectiva a trei criterii învățământul universitar românesc ni se pare vulnerabil în fața concurenței: cercetare (ce presupune fonduri serioase, cooperări multiple cu zona privată), angajabilitatea (ce presupune existența unor locuri de muncă pe măsură mai ales în țara ta) și internaționalizarea (capitol la care universitățile românești fac abia primii pași).