Ziua Presei a trecut

A trecut ziua presei aproape neobservată. Ei și? Așa trec și ziua bărbatului, și ziua tatălui, și altele, căci zilele trec fie că vrem, știm sau conștientizăm, fie că nu. Ei și? Cu ce-am mai putea impresiona lumea de acum, când mai toatele au fost spuse, curioșii dispar încet, iar cei ce vin după noi nu că n-ar fi curioși, ci-i trag de mânecă, nas, degete etc. gadgeturile, de știu/află totul rapid, simplu, imposibil de mestecat. Iau totul nemestecat, fără să-i doară vreodată stomacul. Mici zei, aceștia sunt serviți continuu, cu îndestulare, cu informații, încât singurul remediu împotriva fireștii dureri de cap din prea mult rămâne ignorarea informației.

 

Sătui de prosteala emisă neîncetat de televiziuni și de imensul bagaj de publicitate stupidă („vindem perne fără acarieni”!…) și băgată pe gât când nici cu făcălețul nu mai poți băga ceva acolo, unii pur și simplu nu mai deschid televizoarele. Alții nu mai deschid radioul. Nu se mai abonează la ziare și reviste. Refuză pur și simplu informația venită prin presă. Sentimentul acesta de sațietate impusă până la refuz încearcă din ce în ce mai multă lume. Trebuie cercetate cauzele și specialiști serioși au și început s o facă. Nepropunându-vă să mă luați în serios, v-aș sugera o cauză: internetul. Curiozitatea de a afla cum privește ziaristul lucrurile, de a te lăsa încântat de povestea spusă/scrisă de altul, precum nepotul de povestea bunicului, nevoia de celălalt dispare încet, încet din momentul în care devii tu făcătorul de poveste, creatorul de text de pe blog, profesionistul, demiurgul. Povestea ta este sățioasă, îți taie dorul (dacă nu-ți face de-a dreptul greață) de alta, orgoliul acesta diluând până la evitare nevoia de textul meseriașului, de talentul și măiestria aceluia… Bat câmpii fără grație despre ziua presei. Care, totuși, a trecut aproape neobservată.