Florin Hău
S-a mutat la ceruri la câteva zile după ce a împlinit 57 de ani. Anul 7522, conform calendarului bizantin, 2013 în termeni actuali, la Idele lui Prier. O boală necruțătoare l-a țintuit amintirii, deși el nu era bolnav decât de istorie, de omenie, de bun gust și simț și mai ales de prietenie. A fost absolvent al Facultății de Istorie Geografie al Universității Suceava, profesor de istorie la Siret, director general al Muzeului Național al Bucovinei (1997 – 2001), vicepreședinte al Comisiei Naționale de Arheologie, coordonator al săpăturilor arheologice de la Iași – Catedrala Mitropolitană și Botoșani – Centrul Vechi. Înainte ca afurisita, boala, să-l țină prizonier pe un pat de spital, a fost responsabilul științific, din partea Muzeului Bucovinei, al restaurării Cetății de Scaun a Sucevei. Am realizat, acum vreo 2 ani, pe acest veritabil șantier al istoriei, o documentare jurnalistică. Trebuie spus că arheologul Hău s-a încăpățânat, până la internare, în ciuda bolii, să meargă zi de zi la Cetate, pentru că Florin, care măsura circa 2 m, m-a luat într-un periplu al Cetății, arătându-mi, explicându-mi, lămurindu-mă, la pas, despre ce și cum, cu glas potolit, de parcă n-ar fi vrut să cauzeze vreun deranj unor ancestrale prezențe. Un uriaș cu sufletul de pluș, respirând pur și simplu erudiție, prin ochii mari și albaștri ai căruia – în lumina tare și neprefăcută a acelei dimineți de iarnă – și Petru Mușat, și Alexandru cel Bun, și Ștefan cel Mare, și Petru Rareș, ba chiar și Iliaș al II-lea sau Vasile Lupu erau cu noi, acolo, printre ruine, la taifas… În 2012, uciseserăm împreună… lei și ceasuri… de aur, alături de mulți prieteni adunați joia, sub cupola cafenelei literare Capșa Mică, la doamnele Viorica și Virginica, gazdele noastre (ce epopee, Doamne!). Devenise, fără să-și dorească neapărat asta, corifeul mișcării, moderatorul incontestabil al întâlnirilor și criticul avizat, dar atât de dulce, al producțiilor „literaților”. Ca poet – căci era fără s-o știm dinainte, dinaintea multora, iar lucrările lui trebuie adunate pe o carte – fascina. Nu a avut, vreodată, vreo vorbă rea împotriva novicilor într-ale cuvintelor, încurajându-i, cu vorba lui de boier al spiritului, să continue a scrie. „Moșu, vorba lui preferată, îmi spunea, tot ce urăsc în viața asta este impostura!” Moșu, îi răspund, ce „impostură” fără noimă ți-ai asumat, prietene, murind! Tu nu ai murit… Câtă vreme va exista Cetatea de Scaun a Sucevei, amprenta domniei tale acolo, de om de știință și îndrăgostit de arheologie, tot acolo va fi… Dumnezeu să te aibă în paza Lui! MUGUR GEU P.S. Una dintre dorințele lui Florin Hău, perfect realizabilă în condițiile de față, ar fi publicarea, la finalul lucrărilor, a unuia sau a unor volume care să facă referire la toate categoriile de lucrări care s-au făcut în Cetate, cu scopul de a transmite generațiilor viitoare informație de bună calitate cu tot ce s-a făcut aici, lucrări de cercetare arheologică, restaurare sau consolidare. Visul său: un amplu proiect de cercetare româno-turcă a arhivelor otomane. „V-am spus, turcii nu lăsau nimic la voia întâmplării. În arhivele otomane, păstrate cu grijă, trebuie să existe informații prețioase pentru noi. Totul e să trimitem acolo unde ele se păstrează specialiști în turca veche, istorici etc., pentru studiu minuțios și de anduranță. Pe urmă, ar fi o altă dorință. Aceea de a lua legătura cu urmașii lui Romstorfer, care, din câte am înțeles, au și o fundație care poartă numele marelui om de cultură. Trebuie să mai existe fotografii făcute la Cetate de antecesorul lor. Trebuie trimiși oameni în Austria, pentru a încerca să intrăm și noi în posesia acestui inestimabil tezaur fotografic. El a făcut, bănuim, sute, dacă nu cumva mii de fotografii, aici, la Cetate, care pot exista fie în custodia urmașilor săi, fie în custodia statului austriac”.
Comentarii