Dumitru TEODORESCU
La vremea adică la care adunaseră în trăistuțele lor și învățătura care-i despărțise de colegii lor de la oraș și comportarea eliberatoare a acelora. Era însă un complex de inferioritate greu de depășit chiar și atunci când profesorii se străduiau să ne fortifice poziția în „confruntarea” cu orășenii. Și astăzi, după atâția ani de la terminarea liceului, un bun prieten din vremea aceea nu-și poate reprima tendința de a mă privi oarecum de sus… Doina mi-a fost colegă de bancă în ultimii ani de liceu. Am încercat recent să ne dumirim cine ne-a pus în aceeași bancă și nu ne-am lămurit. Este posibil s-o fi făcut, deși nu ne-a fost dirigintă, doamna noastră de română, doamna Leo Miza, în al cărei grup de simpatizați ne inclusese. Este posibil, pentru că marea dăscăliță părea să cultive concurența dintre noi, mai interesantă probabil dacă ne „dușmăneam” de foarte de aproape. Colegii ne numiseră „sfânta familie”, deși nici ea și nici eu nu emiseserăm semnale că ne-ar interesa ideea de familie. Poate de aceea au și numit-o „sfântă”, pentru că nimic n-ar fi sugerat că ar fi vorba de mai mult decât de prietenie. Motivul acestor rânduri este chiar întrebarea de ce nu am trecut dincolo de prietenie. Adolescența este vârsta iubirilor, dar, chiar dacă Doina era o fată frumoasă, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o iubită. Acum aproape că-mi reproșez că nu mi-a trecut prin cap să punem de-o familie sau măcar s-o înscriu – pe Doina, nu familia – în lista de cuceriri. Oare ce-o fi fost în capul meu de biet băiet de la țară?…
Comentarii