Păstoritul și folclorul păstoresc

Reputatul profesor de umanioare Filon Lucău, trăitor în mirificile obcini bucovinene, chiar în mijlocul munților, nu putea să rămână insensibil la păstoritul din zonă, ocupație milenară a poporului român.

 

Așa că n-am fost surprins de apariția acestui volum, cu titlul „Păstoritul și folclorul păstoresc în Obcinele Bucovinei”. Chiar simpla sa enunțare te pune pe gânduri, iar primul impuls este să iei cartea în mână și să n-o lași până ce nu parcurgi și ultima pagină. În primul rând, autorul face o prezentare a generală a Obcinilor Bucovinei, mai ales pentru cititorii din alte părți ale țării. Își atenționează cititorii că păstoritul s-a practicat de români din timpuri imemoriale, dar nu numai în partea estică a obcinilor bucovinene, ci și în partea vestică și nord-vestică a acestora, în zonele care aparțin Maramureșului și Ardealului. Păstoritul – ocupație principală a oamenilor trăitori pe-aceste meleaguri încă din timpuri imemoriale, din secolul al VIII-lea î.Hr. Autorul o dovedește prin cuvintele rămase în vocabularul nostru de la traco-iliri, slavi, romani. El precizează că cercetătoarea Emilia Comișel a arătat în lucrarea „Folclor muzical” că „Numele de valahi era dat țăranilor liberi, păstori în Evul Mediu, iar, mai târziu, prin valahi nu se mai înțelege români, ci păstori”. Era normal ca această ocupație milenară a românilor să genereze un folclor pe măsură, care a ajuns până-n zilele noastre. Lucrarea este structurată în patru capitole mari: „Obcinile Bucovinei, prezentare generală”; „Motive și teme ciobănești în desfășurarea tradițională a oieritului”; „Motive și tehnici ornamentale de decorare a obiectelor legate de păstorit, în zona obcinilor” și „Lirică păstorească – specie dominantă a folclorului literar din zonă”. Obcinile Bucovinei sunt prezentate în așa manieră încât cititorul nu-și dă seama că autorul nu-i de specialitatea geografie, ci de limba și literatura română. M-am aplecat mai mult asupra capitolelor următoare și cititorul va înțelege de ce. În primul rând, l-am considerat important pe cel care tratează „Motive și teme ciobănești în desfășurarea tradițională a oieritului”. Autorul face un scurt excurs prin teologie, pornind de la oaia sfântă și până în zilele noastre; insistă pe folclorul popular, unde oaia este prezentă în zicători, proverbe, ghicitori, strigături, descântece, chiar vrăji, practici magice. La ultima specie asociază oaia cu alte animale din gospodăria țăranului bucovinean: „Foaie verde micșunea,/ Două fete se sfădea,/ Una alteia zicea:/ –Pe mine badea mă ia/ Că-mi dă tata patru boi/ Și-o turmă mare de oi”. Exemplu poate fi și strigătura: „Decât slugă la ciocoi/ Mai bine cioban la oi”, țăranul preferând așadar să fie cioban decât slugă. Tot aici prezintă „focul viu”, obiceiul de-a împușca peste stână și coșerele oilor, pentru a se feri stâna de necazuri, obiceiul primei mulsori, punerea unei potcoave de cal în vatra stânei, obiceiul scoaterii oilor la păscut, măsuratul laptelui, punerea cheagului la lapte, prepararea cașului și a urdei, a balmușului și a jântiței, interdicția dată femeii de-a participa la ziua măsurării laptelui, în unele localități chiar și a preotului. Interesante sunt practicile magice, în număr de 11. Acesta este cel mai substanțial capitol, dar și foarte interesant, mai ales că este ilustrat cu destul de multe fotografii. Deși foarte scurt, capitolul „Motive și tehnici ornamentale de decorare a obiectelor legate de păstorit, în zona obcinilor” este la fel de interesant. Autorul afirmă: „Fenomenul este cel mai vizibil reprezentat în vechea arhitectură bucovineană, care dovedește autenticitatea și deosebitele calități artistice ale lemnului în cadrul unei străvechi arte autohtone”. Se oprește mai mult asupra sculpturii în lemn pe juguri, tocuri de coasă, linguri, stative, bote. Dar desenele nu-s colorate. Insistă asupra celor trei categorii de elemente, motive și compoziții ornamental-geometrice, liber desenate și mixte. Urmează apoi prezentarea tehnicilor folosite în decorarea lemnului: încovoierea, înfășarea, cojirea, incizia, crestarea, cioplirea, încrustarea, aplicarea, pirogravarea, pârlirea la foc. Succint de tot tratează în capitolul următor lirica păstorească. Vorbește despre doina păstorească, cântec, poezie, cântecul de cătănie și de haiducie, de înstrăinare, erotic, satiric, strigături, care se apropie foarte mult de epigrama cultă. Interesante sunt și anexele cărții. Anexa nr. 1 prezintă folclor literar păstoresc. Aici găsim o poveste, un cântec ciobănesc de mare întindere, strigături, ghicitori, descântece (de durere, pentru deocheat, de helge); urătură la nuntă. În anexa nr. 2 – onomastica animalieră, cu circulație în păstorit, pentru oi, vaci și câini. Veți afla aceste nume, unele dintre ele se întâlnesc și în celelalte zone ale țării. Existând un număr mare de proprietari de oi, este necesar ca acestea să fie recunoscute de fiecare dintre ei. Tocmai de aceea, în anexa nr. 2 autorul ne prezintă semnele de recunoaștere a oilor. Așa că, din acest motiv, a fost adoptat, prin înțelegere între baci, un cod de 13 semne, care se aplicau pe urechile oilor. În anexa nr. 4 autorul prezintă fișelor celor 3 care i-au furnizat informații prețioase pentru conceperea acestei cărți. Ei sunt Ilie Cazacu, Emilian Lucău și Dumitriu Ilea, toți trei născuți la începutul secolului trecut și având o bogată experiență în domeniul oieritului. Fișele sunt întocmite respectându-se rigorile științifice. Foarte interesant este și „Glosarul dialectal” din anexa nr. 5. Pe lângă cuvintele găsite în carte și pe care unii cititori nu le pot înțelege fără acest glosar, autorul explică și alți termeni care, așa cum este specific românului, le găsim și în alte zone folclorice ale țării (bărbânță, a scărmăna, cep, corlă, faclă, a fâsâi, gânj, papă, scorțar, stroh, suhac, toacă, zamă etc.). Anexele se încheie cu reproducerea a 23 de fotografii, alb-negru, în care sunt prezentate aspecte din viața păstorească, ultima fiind a tabloului „ciobănaș cântând din fluier”, pictură pe sticlă, tablou executat de autor. Cele 401 note din final lămuresc cititorul în legătură cu izvoarele folosite la redactarea cărții.