Lucian Mânecan
Când, atrasă de lucrările lui, l-am abordat și a acceptat să vorbim despre el și treburile lui, îmi construisem deja „imaginea” celui cu care aveam să mă întâlnesc. Un fițos, cu siguranță dăruit cu ceva talent, dar plin de aere „capitaliste”, îmbibat în parfum prea strident, un bărbățel ostentativ viril, înghesuit în cămăși prea strâmte, desfăcute adânc la gât să se vadă pectoralii epilați la salon. Mai și auzisem că, prin fragede tinereți, băiatul fusese cam golănaș, așa că aveam, credeam eu, toate „tușele” personajului. Mai apoi însă, mi-am cerut în gând iertare și mi-am spus că e cel mai mare prost acela care pornește la drum să cunoască suflete cu capul plin de idei preconcepute despre fizic și comportamente umane. Și dacă o fi fost golănaș cum auzisem, era câștigul meu. Cât de banali și plictisitori sunt cei care n-au făcut decât ce se cuvine! În Anglia, „pălmaș” în construcții, apoi patron de firmă și ginerică, la 21 de ani Suceveanul Lucian Mânecan are 30 de ani și de mai bine de 3 luni s-a întors în România, la Suceava, după ani mulți petrecuți în străinătate. Avea doar 19 ani în 2003, când a plecat „de nebun”, la Londra. Nu atât de nebun însă, ca să plece fără viză. Transferat de la un liceu industrial, Lucian a făcut clasa a douăsprezecea la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava și este pe deplin conștient cât a valorat pentru el acel an în care a primit îndrumarea, recunoașterea, încurajarea, dar și scepticismul profesorilor săi. „Acolo m-am descoperit, la secția de artă monumentală a liceului de artă, acolo am pus bazele la ceea ce fac astăzi. Până atunci, chiar dacă aveam, poate, talent nu făcusem decât să desenez pe bănci la școală, să fac o caricatură la un coleg. Mă jucam. Cum să-i uit pe dnul Dăneasa, dnul Ionașcu, dna Bolnavu, dna Pușcașu, dna Camelia Rusu?… Imposibil”. A urmat puțină grafică publicitară la Iași și apoi Anglia, la muncă în construcții. Munca de jos nu a durat însă mult pentru sucevean, pentru că, lucrând în rigips la decorațiunile de interior ale unui magazin de pe Kingsroad, i-a făcut, într-o pauză de masă, portretul patronului. Încântat, acesta l-a angajat în magazin și, vreo 3 luni, Lucian a vândut haine. Chiar dacă a învățat bine engleza în acest timp, comerțul de haine l-a sufocat. Avea stăpân și erau sute de oameni ce trebuiau mulțumiți în fiecare zi. Prins pe stradă de autorități cu viza de Anglia expirată, Lucian Mânecan s-a întors acasă și, la 21 de ani, și-a înființat o societate de construcții. „Am realizat atunci câteva lucrări frumoase. O vilă la Sf. Ilie, în stil roman cu coloane finisate manual, camere de copil cu eroi din desene animate și fel de fel de lucrări în subantrepriză cu alți constructori de care, la vremea aceea, am fost mulțumit. Dar la 21 de ani, cu 20 de muncitori în subordine, cecuri, bilete la ordin, facturi, salarii deloc mici (pentru că nu mi-am bătut joc de angajați), cu probleme de disciplină ale muncitorilor, eram copleșit. Mergeam în pierdere, așa că am renunțat în glorie, mi-am plătit toate datoriile, am retras tot și am plecat din nou la Londra”. Între timp, tot la 21 de ani, Lucian se și însurase. La Londra a muncit din nou în construcții, cu contract de muncă, dar cu câteva portrete ale patronului și ale copiilor lui a ieșit din nou în față. Vizitând ca disperatul toate muzeele din Anglia, Lucian descoperea grafica și o parte a lumii artistice londoneze. Puțin disperat, puțin nebun, puțin actor Cum părinții lui munceau de mulți ani în Italia, a plecat la ai lui. Nu avea de unde să știe ce amprentă avea să pună Italia asupra „școlarizării” lui, ca artist. Lucian nu se oprise niciodată din desenat, deși și în Italia a muncit decorând case în Veneția sau în Florența. Dar, într-una din zile, află că soția sa dorește separarea, luându-l cu ea și pe băiețelul pe care cei doi îl aveau împreună. Tot ce a urmat apoi au fost nebunii, nenorociri ce ar fi putut deveni fatale. Lucian a renunțat la serviciu, a umblat o vreme în anturaje nefericite, a suferit un accident de mașină, până într-o zi când a spus „Stop” și a plecat la părinți în regiunea Bergamo. S-a înscris apoi și a absolvit cursuri de actorie. Disperat la un moment dat și gata să renunțe din cauza costurilor imense, a avut sprijinul părinților și a primit și despăgubiri după accident, plătite de societatea de asigurări, și așa a reușit să le termine. A făcut modeling, a participat la castinguri, a fost remarcat și selectat în câteva proiecte (un an de zile a fost imaginea Vodafone, în Italia, a făcut reclame pentru compania Ford) și chiar dacă n-a câștigat cine știe ce bani, a punctat mult la capitolul experiență. A avut parte și de umilințe când, la câteva castinguri, doar simplul fapt că era român aducea brusc tăcere și respingere din partea celor care făceau selecția. A răbdat, a mers mai departe, și-a făcut prieteni, a pictat, a desenat și a început să fie apreciat. „Când am văzut Vaticanul, credeam că înnebunesc” Suceveanul Lucian Mânecan a avut în Italia câteva expoziții de grup și personale, în cafenele din Bergamo, într-o galerie din Milano, dar și la castelul Solza din regiunea Bergamo, un castel mai vechi decât Cetatea lui Ștefan cel Mare, ce datează de peste 650 de ani, unde a vândut multe din lucrările sale. În paralel însă, el s-a hrănit, autodidact, cu arta italiană, vizitând muzee, colecții, piețe, clădiri admirând, învățând și trăind printre artiștii italieni. „E una să mergi în excursie în Italia, să vezi Veneția, să vezi Domul, orașul vechi, Roma, și alta să trăiești printre artiști, să le vezi stilul de viață, cum sunt, cum trăiesc, cum visează, cum creează. Am trăit sută la sută acea perioadă și cu bune, și cu rele și am învățat din toate. Dacă este vreo țară unde să poți crea pentru a ajunge la un nivel maxim, aceea este Italia. De acolo a plecat arta mare: Michelangelo, Da Vinci, Caravagio, Boticelli… Muzeele sunt pline de capodopere artistice a căror valoare nu mai poate fi cotată. Sunt lucrări cu valoare universală. Fiecare piatră în Italia este plină de har și de istorie. Când am văzut Vaticanul, credeam că înnebunesc. Tremura carnea pe mine la vederea picturilor din el. Vaticanul este o construcție, la urma urmei, dar este o construcție ale cărei linii numai arhitecții le pot aprecia just. Dar dacă n-ar fi fost Michelangelo să-și pună amprenta prin picturile lui dumnezeiești, Vaticanul rămânea doar o clădire. Cu toate acestea în jurul meu, cu bagajul artistic pe care îl au italienii în sânge, mi-am spus că dacă faci ceva în Italia și ți se recunoaște lucrarea, dacă ți-o cumpără, poți fi sigur că e un lucru bun, că merită să mergi mai departe să scoți ceva și mai bun, și mai frumos”, a spus Lucian Mânecan. Dar când părinții s-au întors acasă, la Suceava, Lucian i-a însoțit cu gândul să capete rădăcini și aici. „Mi-am zis că trebuie să-mi fac un atelier acasă și că, dacă vreau, pot să strâng 10-15 lucrări, să le bag în mașină și să fac cu ele un Paris, Roma, Milano sau Veneția, când s-o ivi ocazia. Avem acum o diversitate atât de mare de mijloace de comunicare că devenim fără să vrem cetățeni universali. Dar ne trebuie un «acasă». Iar eu mă simt bine acasă, vorbind românește”, a mărturisit tânărul artist. Prima expoziție acasă, cadoul de 30 de ani Lucian a revenit acasă la sfârșitul lunii noiembrie 2012 cu puțin timp înainte de a împlini 30 de ani. A fost o revelație pentru prietenii care, la un moment dat, nu mai știau cum să-l ia. Nebunaticul de pe vremuri, fără să-și fi schimbat esențial caracterul, se întorsese mai copt, mai sigur de el, plin de ceva nou care îi făcea, în mod ciudat, să-l reconsidere și să-l prețuiască mai mult. S-au convins că așa este după ce prietenul lor, bănuit cândva că ar avea ceva aplecări artistice, a ieșit în față făcându-și cadou, la 30 de ani, vernisajul primei lui expoziții acasă, organizat în decembrie, la Apropo Café din Suceava. Era tot Luci, cel lăudat și fotografiat de presă, dar parcă nu mai era Luci reprezentat acum de o serie de lucrări de grafică din care răzbătea talentul artistic pe care Dumnezeu îl hărăzește doar unora dintre muritori. Luci al lor se maturizase, se perfecționase, acumulase și, bazându-se pe talentul care a ieșit brusc la suprafață în doar doi ani, crease cu totul altceva decât caricaturile și desenele pe care le făcea pe o pagină de caiet sau pe un colț de bancă. Cea mai mare parte dintre lucrările expuse la Apropo Café s-au vândut și nu le-a cumpărat nimeni din adâncă prietenie față de artist, ci pentru că au plăcut, pentru că au fost considerate de valoare, pentru că au un stil pe care puțini artiști se încumetă să-l reprezinte în zilele noastre – realismul. Chiar dacă maestrul PIM, prezent la vernisajul lui Lucian Mânecan din decembrie, a declarat că acesta poate desena orice, Lucian a ales provocarea din stilul și maniera după care niciun artist nu poate mima talentul stropind pânze cu pete și tușe zvârcolite, umbre abstracte în cromatici mai mult sau mai puțin ciudate. „Sunt bucuros că există oameni care își doresc în casă mâna unui artist” Pictură, grafică, design interior artistic, design exterior, pictură pe mobilă, într-o parte cu mortarul și rigipsul, în cealaltă cu pensula sau creionul, acum în fața unui perete pe care îl vede liniștitor, dar și plin de viață, iar mai apoi în fața pânzei sau a foilor de desen, prinzând lumina din ochii unui copil, oboseala vieții pe fruntea unui bătrân, cu venele reliefate sub piele sau crisparea degetelor unei mâini. De trei luni, Lucian Mânecan nu-și vede capul de treabă. Acasă desenează, pictează, dar nu cât și-ar dori, pentru că a fost solicitat să facă design interior artistic în câteva locuințe din Suceava. „Chiar dacă mă rupe de la artă, de la munca din atelierul meu, designul îmi dă satisfacție. Îmi place mult să dau frâu liber imaginației și la mână. În fond, o baie nu este doar o faianță. E nevoie acolo și de un gol unde să pui o lucrare sau doar o pată de culoare, e nevoie de o nișă, un colț luminos sau mai discret în care să poți așeza un obiect frumos, care te relaxează. Și baia trebuie să fie un loc în care să simți liniște, la fel și în living, în camera de studiu sau în camera copilului. Un ochi de artist vede altfel și sunt bucuros că există oameni care își doresc în casă mâna unui artist, oameni care mă lasă să creez interioare după propriile-mi idei”, a vorbit Lucian despre plăcerea de a lucra și dincolo de pânză. Arta pleacă din suflet, altfel nu e artă Lucian visează compoziții mari, cu personaje multe, în care pe fiecare centimetru pătrat să existe viață, expresie, sentiment, detaliu, simțire. El visează să creeze în stilul în care au excelat deplin și inegalabil marii renascentiști. Visează ca românii să reînceapă să iubească grandoarea și frumusețea lucrărilor umaniste și nu opulența de prost gust sau banalul. Visează să picteze din suflet, iar oamenii să-i cumpere lucrările pentru că sunt bune și pentru că, poate, în timp, vor valora mai mult. „Un artist care are 500 de tablouri și n-a vândut nimic, o fi artist, dar numai pentru plăcerea lui personală. Dacă expui și vinzi, apoi poate faci un Paris, Londra, Roma, se poate spune că ești un artist recunoscut. Nu trebuie să fii mort ca să se întâmple asta. Maci pe câmp, căpițele de fân, ok, au și acestea farmecul lor. Dar eu sunt înnebunit după anatomia umană. Sunt fascinat de lucrările imense ale marilor artiști. Și sunt convins că dacă e să realizezi ceva, să lași o amprentă prin munca ta, trebuie să faci ceva extraordinar, măreț. Iar ca să faci lucruri mari trebuie să ai vise mari, iar visul meu este să ajung cel mai mare pictor. Arta pleacă din suflet, altfel nu e artă. Până și uitatul la televizor este în funcție de starea de spirit. Ai chef de spectacol, te uiți la un meci sau la un balet. Ești îndrăgostit, dai pe un film de dragoste și mănânci frișcă. Eu nu teoretizez arta, o practic de acolo, din lumea în care mă duce sufletul. Ce simt în acel moment scot pe pânză, pe carton, pe perete. Oricum, nu sunt pe deplin mulțumit de nicio lucrare de-a mea. Dacă astăzi cred că e terminată și mâine mă uit din nou la ea, mereu îmi vine să mai completez ceva. Dar dacă peste 1000 de ani se întreabă cineva de ce am pus pata aia de culoare și nu alta, e treaba lor să comenteze”, a încheiat tânărul despre care sucevenii vor auzi și cu care se vor mândri, cu siguranță, în anii ce vor veni.
Comentarii