Actualitatea lui Irimescu

Venind spre Fălticeni, în această perioadă în care Londra sărbătorește cu o mare desfășurare de forțe și cu multă grijă pentru fiecare amănunt împlinirea a 150 de ani de la intrarea în funcțiune a metroului său, primul metrou din lume, mă gândeam cât de interesant și de îmbietor ar fi pentru sucevean, pentru turistul român și de peste hotare, un panou care să-i aducă aminte sau să-l informeze că la Fălticeni, cu două decenii mai târziu, în 1883 (atenție, în mai vor fi 130 de ani!), avea să vină pe lume Dimitrie Leonida, cel care, în 1908, încă student, va realiza proiectul ,,Metropolitanului” din București, al celui dintâi metrou românesc.

 

Și că poate afla mai multe despre personalitatea acestui inginer de excepție, ieșit parcă din cărțile lui Jules Verne, la Galeria Oamenilor de Seamă. Mă întrebam, de asemenea, cum ar fi dacă suceveanul, românul, străinul, oaspetele meleagurilor noastre, ar fi înștiințat, mergând spre Fălticeni, pe fundalul atâtor informații despre desfășurarea, în februarie, la Rio de Janeiro, a celui mai celebru carnaval de pe mapamond, că unei familii originare din Fălticeni îi aparține și sculptorul care a realizat chipul Mântuitorului din uriașa statuie care străjuiește metropola braziliană. Și, desigur, că poate afla mai multe despre această familie făcând un popas la Galeria Oamenilor de Seamă, unde ar găsi, să zicem, o expoziție de fotografii pe această temă, a carnavalului, a familiei artistului, a destinului aparte al sculptorului Gheorghe Leonida, laureat al unor importante premii la Roma și la Paris, care avea să se stingă din viață înainte de a împlini 50 de ani, căzând de la înălțimea casei unde urcase să culeagă flori de salcâm, după ce talentul său de portretist îl urcase și continuă să îl țină, acolo, cel mai sus, pe vârful muntelui Corcovado, în măreția lui Christos Redemptor. Și șirul gândurilor, al întrebărilor, al închipuirilor ar fi putut continua cu mult mai lung decât numărul kilometrilor dintre Suceava și Fălticeni. Fiindcă pentru fiecare an, pentru fiecare anotimp, pentru fiecare lună, în tezaurul de personalități al municipiului Fălticeni se află cel puțin una care pe lângă propria sărbătoare se regăsește cu o prezență, o contribuție, un paralelism, în marile sărbători ale lumii. O putem descoperi în cărțile lui Eugen Dimitriu, care, după părerea mea, ar trebui să se găsească nu doar în biblioteca fiecărui fălticenean, ci și pe biroul primarului, al tuturor consilierilor municipali, și pe masa de lucru a fiecărui intelectual fălticenean, care să le deschidă zilnic întrebându-se ce fire, ce personalități leagă așezarea de restul lumii și pot constitui urzeala unor evenimente, a unor manifestări care să întărească această legătură, să o fructifice, să o pună în lumină. Ceea ce vreau să spun în continuare este de domeniul evidenței: fiind un lux pentru municipiul Fălticeni, raportat la posibilitățile sale economice, Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu” nu face nici pe departe figura unui tablou de valoare rătăcit într-o magazie sau pus pe peretele unei bucătării. Este o valoare care își intensifică strălucirea într-un bogat buchet de valori artistice, culturale, spirituale. Problema care trebuie să ne frământe, să ne preocupe și pe care trebuie să o rezolvăm este, după părerea mea, a vizibilității lor și, implicit, a vizibilității creației irimesciene. Acum câteva zile, un coleg de la un post TV saluta apariția în holul Prefecturii a unei lucrări de Irimescu, o adevărată surpriză, spunea, între atâtea porți bucovinene, întrebându-se cum ajunsese acolo. Sper că doar graba nu-i permisese tânărului ziarist să observe înscrisul care precizează donarea acestei ,,Maternități” de către Maestrul Ion Irimescu în 1999 instituției, fiind dezvelită de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, de către artist și de prefectul de atunci, Vasile Ilie. Eu nu am citit acel înscris, deoarece nu am trecut de câteva luni pe acolo, însă sper că el există într-adevăr și că este însoțit, într-un fel sau altul, și de o invitație la Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu” Fălticeni. Să revin însă, într-o scurtă paranteză, la porțile bucovinene. Cu scurt timp în urmă, exprimându-mi nedumerirea că Marin Gherasim, deținătorul celei mai înalte distincții de care a avut parte un pictor român, acordată la același Salon al Artiștilor Francezi de la Paris care a încununat cu medalia aur minunatele tapiserii ale marii noastre artiste Cela Neamțu, nu este cetățean de onoare al orașului său natal, Rădăuți, mi s-a răspuns cu mâhnire că în schimb a fost acordat acest titlul autorului ciorbei rădăuțene. Eu cred că și ciorba rădăuțeană, și cobza de păstrăv, și alaiurile de Anul Nou, și bundițele cu dihor, și dansurile, și cântecele noastre merită prețuire și recunoaștere. Și în general au parte de această prețuire și recunoaștere, sunt considerate reprezentative și chiar sunt preferate la ieșirile noastre peste hotare. Dar dacă un dans popular poate fi moștenit, dacă un cântec poate fi învățat, așa cum poate fi învățată și transmisă rețeta unei delicatese sucevene, un scriitor adevărat, un artist plastic adevărat, reprezentanții creației culte, chiar dacă au discipoli, chiar dacă fac școală, sunt fiecare în parte un unicat. Ion Irimescu este irepetabil, cum irepetabili sunt Cela Neamțu, Ion Grigore, Costin Neamțu sau Grigore Ilisei, ca să mă refer doar la câțiva dintre prietenii și admiratorii statornici ai Maestrului, niciodată descurajați de zăpezi și distanțe când a fost vorba să-i fie aproape la sărbători, la despărțire și la calde evocări, așa cum este și cea de acum. Ceea ce vreau să ne reamintim este de mult un poncif: nu oricare așezare, nu multe așezări au norocul municipiului Fălticeni, de a avea o salbă neasemuită de personalități dintr-o uluitoare diversitate de domenii. Și chiar niciun oraș din Europa, poate cu o singură excepție, nu are norocul unei asemenea colecții de autor cum este donația Maestrului Ion Irimescu, un artist mare cât veacul pe care l-a marcat cu amprenta harului său inconfundabil. Mai mult, ca o piatră prețioasă în montura fină, rafinată, care o pune cel mai bine în valoare, creația irimesciană are parte de palatul pe care îl merită, deoarece, ne atrăgea atenția la redeschiderea Muzeului arhitectul Ovidiu Alexievici, construcția care a aparținut boierului Costache Forăscu face trecerea de la conac la palat și are mari asemănări cu Palatul lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa. Totodată, Ovidiu Alexievici, arhitectul restaurării edificiului, a vorbit atunci despre realizarea integrală a Muzeului, mai exact despre integrarea arhitectonică în aerul acestuia a clădirii în care se află spațiul muzeal al locuinței Maestrului și spațiul expozițiilor temporare, precum și a Sălii Pictor ,,Aurel Băeșu”, ca despre un imperativ al perioadei imediat următoare. Să ne gândim și la posibilitatea realizării unei copii a atelierului său de la București, din Pangratti. Sunt, într-adevăr, multe lucruri de făcut, dar eu vreau să mă reîntorc la ceea ce ar trebui să reprezinte preocupările imediate ale autorităților locale și județene, întrebându-mă și întrebându-vă pe câte din drumurile care duc spre județul nostru și spre Fălticeni, Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu” este anunțat ca un obiectiv turistic de rang european, cu totul aparte? Nu mă pricep la condițiile în care un consiliu local, o primărie acordă unei firme dreptul de publicitate, dar cred că ar trebui condiționat de cel puțin un panou cu Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu”, fiindcă dacă Cetatea de Scaun a Sucevei sau celebrele noastre mănăstiri există de mult în mentalul colectiv ca deosebit de interesante și de atractive, unele dintre ele bucurându-se și de condiția de valori patrimoniale ocrotite de UNESCO, Muzeul nu are încă nici pe de parte vizibilitatea pe care o merită. Or, în acest moment, pentru județul Suceava, nu mai vorbim de Fălticeni, el reprezintă vârful creației culte cu care sucevenii pot ieși în lume și pot aduce lumea la ei acasă. Și apropo de UNESCO, cât ulița Rădășenilor mai există, măcar parțial cum a fost, cred că ar trebui studiată cu toată seriozitatea posibilitatea propunerii ca această stradă, dacă nu chiar această așezare plină de muzee, de case memoriale să devină în ansamblul ei un perimetru ocrotit de UNESCO. Redeschiderea, în excelente condiții, a Muzeului a atenuat în memoria noastră tristețea cu care Maestrul urmărea de la fereastra micuțului său atelier învechirea schelelor pe clădirea înghețată în stadiul de șantier. Acolo, Sus, ar putea să fie bucuros și probabil este, cu siguranță însă nu pe de-a-ntregul. Cealaltă mare dorință, transformarea Muzeului în Centru Cultural Național de Studii și Creație nu a prins încă viață. De două ori am asistat la promisiuni la înalt nivel făcute în acest sens. O dată de 9 mai 2003, la Centenarul Maestrului, Ion Iliescu, președintele de atunci al României, i-a dat asigurări în acest sens, iar un an mai târziu, la aniversarea Maestrului la 101 ani, mai exact pe 28 februarie 2004, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, a anunțat-o ca pe un fapt împlinit, dar din păcate documentele care să o ateste nu au mai apărut niciodată. Transformarea Muzeului în Centru Cultural Național de Studii și Creație înseamnă completarea echipei cu tineri foarte bine pregătiți și abordarea creației Maestrului dintr-o perspectivă de specialitate, care să antreneze studii, cercetare, doctorate, dezbateri în lumea artei, în presa culturală, dar mai ales prin tabere de creații, concursuri, expoziții ar trebui să atragă foarte mulți tineri. Tinerețea este vitală (ca oriunde în societate) pentru viața lungă, creatoare, îmbogățitoare a creației irimesciene. Clasic, modern, clasic și modern, Ion Irimescu este indiscutabil artă și valoare, artă de valoare, independent de, să zicem, procentele alocate clasicității sau modernității, dar nicidecum indiferent la atenția, cercetarea, dezbaterea, judecata critică. De la privirea care stăruie pe o lucrare sau alta până la studiul care o are în centrul ei, actualitatea creației irimesciene se află în mâinile noastre. Îi priește interesul pe care i-l acordăm, efortul pentru cunoașterea, pentru vizibilitatea ei. Într-o înțelegere, în care cred cu putere, a turismului cultural ca viitorul cel mai posibil și mai prosper al municipiului Fălticeni, instituția Irimescu este motorul care poate să-i accelereze venirea, într-o conlucrare armonioasă și cu oamenii de seamă ai așezării care au fost și cu fălticenenii de seamă contemporani, de seamă fiind și devenind în prezent toți cei care doresc și se implică efectiv în punerea în lumină a extraordinarului tezaur al așezării lor. Cu toți sucevenii care pot și vor să facă ceva pentru capitala lor culturală și pentru cea mai de seamă instituție a ei, instituția Ion Irimescu. De la președinte de consiliu județean, prefect, de la primar și membri ai consiliului local, de la importanții invitați și participanți de azi până la cadrul didactic care le predă lecția Fălticenilor ca o pagină din istoria culturală a României, până la ziaristul care îi consemnează și îi sprijină evenimentele artistice și până la tinerii care îi pot duce imaginea (inclusiv pe tricou) și povestea pe drumul lor, la pas, spre Gibraltar și oriunde în lume.