„Indiferența este o boală a sufletului, care… apare când sufletul este pe moarte. Odată ce apare, mai rămâne doar un pas până la împotrivirea față de Dumnezeu…!” (Andrew Phillips, „Convorbiri duhovnicești”)
Se cere Bisericii Ortodoxe să țină pasul cu modernismul pentru a se „integra în vederea secularizării, lucrare ce-și impune „implementarea” principiilor moral-sociale în dauna celor duhovnicești, pe motiv că cele din urmă nu mai corespund și stau ca o piatră de moară ce oprește înaintarea către „culmile democrației de astăzi”, care nu este altceva decât „multilateralismul dezvoltat de comunism”.
Argumentul principal folosit în mediile intelectuale cu care tânăra generație „trebuie trezită la realitate” este legat de intelect, cunoscut sub sintagma IQ, prin care se stabilește „deșteptăciunea omului” în vederea ierarhizării pe scara valorii sociale. La prima vedere totul este „OK”, adică valorile trebuie promovate și puse în slujba societății, trebuie menajate pentru că sunt elite și „mândria țării”, numai că promovarea și menajarea acestor elite – cu un mare coeficient IQ –, atrage după sine lăcomia hulpavă după înavuțire rapidă și fără muncă sau, spus de-a dreptul, ca să priceapă și „prostimea”, cu cât IQ-ul este mai ridicat, cu atât „trebuie” prostit celălalt și despuiat pe singurul motiv că „așa l-a lăsat Dumnezeu”. Ei bine, tocmai de aceea m-am îndreptat cu gândul spre această față pervertită a umanului, pe care gradul mare de inteligență a elitelor îl adoptă și care se așază diametral opus în relația cu Biserica. Se poate observa cu ușurință aroganța elitelor și dorința de independență față de divinitate, ba chiar un fel de indiferență care duce până la indolență în multe cazuri. Un preot ortodox englez contemporan exprimă relația „intelectualului scăpătat” ca pe o „frondă” împotriva lui Dumnezeu prin care pune rațiunea în slujba trupului, subjugând conștiința și despuind-o de rostul ei ca voce interioară care are menirea să cheme la echilibru în toate. Iată pe larg cum sunt creionate gândurile sale: „…Corpul uman, mintea și emoțiile sunt interconectate cu sufletul: Fizic, Biserica ne învață cum să ne folosim corpul pentru slava lui Dumnezeu. Deci ne folosim puterile fizice pentru venerarea Lui, pentru a merge la biserică, a face semnul crucii, a ne închina prin metanii…, a întemeia familii, a munci și asigura hrana casei. Acestei realități i se opune alternativa păcătoasă, adică împotrivirea față de Biserică, puterile fizice fiind folosite spre pierzare, pentru venerarea idolilor, distrugerea trupului prin homosexualitate, avorturi, înfometare. Intelectual, Biserica ne învață cum să folosim mintea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Deci ne folosim puterea intelectuală pentru a-l apăra pe Hristos și adevărul Bisericii prin scris, prin grai sau alte activități culturale. Alternativa păcătoasă este când, fără și împotriva Bisericii, ne folosim intelectul spre pierzare, pentru a ataca Adevărul. Emoțional, Biserica ne învață cum să folosim partea secundară a sufletului, sentimentele și amintirile, pentru slava lui Dumnezeu. Deci utilizăm puterile emoționale pentru a ne apăra atașamentul instinctiv și intuitiv la Tradiția Bisericii. Instinctul și intuiția sunt proprietăți ale sufletului. Alternativa păcătoasă este când, fără și împotriva Bisericii, ne folosim puterile emoționale pentru pierzarea noastră, pentru exprimarea fie a unui sentimentalism prostesc, fie a unei pasiuni oarbe, iraționale și distructive”. Cele trei aspecte puse în discuție de venerabilul confrate vorbesc de la sine cum IQ-ul (coeficientul de inteligență) vine în contradicție flagrantă cu EQ-ul (coeficientul de emotivitate) și declanșează „lupta dintre intelect și minte, între minte și inimă, care apare în viața Bisericii”. Toate acestea sunt luate în calcul de secularismul raționalist, care „corupe elitele intelectuale conducătoare…, în numele reformelor promovate de intelectualii care doresc modernizarea, reformarea, reînnoirea, raționalizarea și liberalizarea, iar rezultatul a adus după sine, desigur, plecarea (la cele veșnice – n.n.) a celor mai credincioși, care nu au mai fost înlocuiți!” A nu fi înlocuiți cei credincioși însemnează nici mai mult, nici mai puțin decât o formă de apostazie pe care urmașii o socotesc ca fiind o izbândă față de „tirania lui Dumnezeu”. Distinsul slujitor merge mai departe și spune că „această apostazie a fost inaugurată de cei cu un IQ ridicat fără a asculta pe cei care au un EQ ridicat”, dar precizează: „Nu este vorba că intelectul e rău. Este bun, cu condiția ca să ducă la viața spirituală. La fel și emoțiile, nu sunt rele, ba chiar pot fi benefice, atât timp cât ne conduc la viața spirituală”. De acest fel de apostazie ne ferește Solomon cel înțelept când spune că în relația cu Dumnezeu omul trebuie să se achite de datoria ce o are „mai înainte ca să se rupă funia de argint și să se spargă vasul de aur și să se strice ulciorul la izvor și să se sfărâme roata fântânii” (Ecl. XII, 6), adică înainte de a se despărți sufletul de trup prin moarte. Înțeleptul este tranșant în această chestiune: Omul trebuie să facă în așa fel încât „pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecl. XII, 7). Ce poate fi aceasta? Păi abia aceasta este adevărata valoare a coeficientului de inteligență – IQ –, prin care omul se armonizează în ființa lui traducându-l în trăire, adică în coeficient de emotivitate – EQ. Când cele două puteri sufletești lucrează împreună, omul devine înțelept, iar modelul biblic al înțeleptului dăruit de Dumnezeu este Solomon. El face unele propuneri și le pune la îndemâna noastră, pentru ca prăpastia dintre cele două componente de care vorbim – atât de vizibilă astăzi –, să dispară. Iată ce ne spune, printre altele: „ – Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început și până la sfârșit!” Ecl. III, 11) – Mai bună este înțelepciunea decât puterea! (Ecl. IX, 16) – Unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune, și cel ce își înmulțește știința își sporește și suferința!…” (Ecl. I, 18) Ce vedem astăzi? Un șir nesfârșit de inteligenți cărora IQ-ul nu le mai încape în creier, adică li se revarsă „p-afară”, vorba olteanului, dar sunt total lipsiți de înțelepciune, pentru că le lipsește trăirea duhovnicească, adică EQ-ul – emotivitatea. Aceștia fac parte dintr-o falsă elită, o elită lipsită de conștiință, pe care Solomon o asociază cu nebunia când spune așa: „Atunci m-am încredințat că înțelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât lumina asupra întunericului” (Ecl. II, 13). Despre înțelepciune, adică despre cele două elemente pomenite mai sus, vorbește cel mai mult Sf. Scriptură, dar și lumea păgână, pentru că în toate timpurile se cerea elitei „minte înțeleaptă”, deci nu numai minte ci și emotivitate – trăire. Bunăoară, spunea Sofocle: „Nu există pentru oameni un câștig mai mare decât prevederea și o minte înțeleaptă”; și pe drept cuvânt, pentru că „din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă” – cum adăuga Democrit. Ce vremuri au fost și în ce vremuri trăim! Acum avem dovada că „perii albi nu-l fac pe om înțelept”, ba dimpotrivă precum se vede. În aceste condiții constatăm că IQ-ul și EQ-ul se îndepărtează în umanul de azi așa cum se îndepărtau cavalerii medievali când voiau să se împuște pentru nu știu care pricină. Părintele despre care am amintit mai înainte a făcut „un îndemn disperat – nu urmați calea aleasă de occidentali!” De ce tocmai ei, ce fac ei de-a ajuns confratele nostru să dispere? Îl lăsăm să ne lămurească: „Am întâlnit două feluri de români în Occident. Unii sunt admirabili, un adevărat exemplu pentru occidentali. Aceștia sunt cei care-și trăiesc credința. Ceilalți, tot ortodocși, dar sunt ortodocși doar cu numele. De exemplu: A venit la mine o româncă ce voia să se cunune. Aranjase deja tot ce ținea de partea lumească, adică mese, muzicanți, mâncare, chemase rudele, prietenii, totul. Dar la Biserică s-a gândit ca la ceva auxiliar, ceva în plus. Era hotărâtă să se cunune sâmbăta. I-am zis că acest lucru nu este posibil, deoarece sâmbăta este ziua de pomenire a morților, așa că am sfătuit-o să vină duminica, pentru că Duminica este Ziua Învierii. S-a supărat și a zis că merge la un alt preot pe care-l va plăti ca să o cunune sâmbăta. S-a întâmplat așa pentru că nu a pus Biserica pe primul plan, pentru că ea se cununa ca să petreacă cu rudeniile și prietenii nu ca să-și întemeieze o familie care să trăiască cu binecuvântarea lui Dumnezeu”. Are dreptate confratele să fie dezamăgit, pentru că între IQ-ul și EQ-ul acestei femei se afla o prăpastie adâncă, prăpastie care se poate multiplica după metoda „copy-paste” ajunsă la rang de mare virtute astăzi. Știind, însă, că „pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecl. III, 1), îndemnul „ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe…” și revino cu picioarele pe pământ, poate fi ecoul ce comunică voia lui Dumnezeu omului secularizat de astăzi, pentru că – și aici iarăși suntem în acord cu părintele Andrew – „numai puterea rugăciunii, care nu este din lumea aceasta, mai poate schimba ceva. Numai rugăciunea poate fi un exemplu. Cuvintele n-au putere!” De ce rugăciunea? Pentru că numai în rugăciune se adună inteligența și emotivitatea, numai în rugăciune poți distinge dintre doi oameni cu părul cărunt care este cel înțelept… și numai în rugăciune elitele intelectuale se pot valoriza înaintea lumii și a lui Dumnezeu. Așa spune și Solomon: „Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înțelepciune, știință și bucurie” (Ecl. I, 26), are mereu chipul luminos, bonomia lui te face fericit și dorești să-i fii în preajmă, adică vezi în el pe cel care-l arată Mântuitorul și-ți poruncește: „Urmează-i pilda!” În opoziție totală se află păcătosul, „lui îi dă sarcina să adune și să strângă… și aceasta este vânare de vânt!” (Ecl. I, 26). Păi da, când termini de adunat te prinde DNA, îți deschide ușa pușcăriei și cel care te-a lăudat că deții un IQ de invidiat îți dă un picior în dos tocmai atunci când pe banner îți imprimai coeficientul de inteligență. Pentru un astfel de om, îmi îngădui să amintesc o scurtă întâmplare, binecunoscută de altfel între credincioși: „A mers odată tatăl cu fiul său în țarină. Tatăl avea în plan să fure și, așa cum se practică între hoți, el a făcut o cruce mare, iar când a ajuns în țarină, hulpav, a început a aduna în sac, dar din vreme în vreme se mai uita împrejur ca să observe de nu cumva vine proprietarul. – Ține sacul bine, îi spunea feciorului. În sfârșit, l-a umplut, l-a legat, s-a mai uitat odată împrejur și, când să-și ridice sacul în spinare, fiul sau l-a bătut cu mâna pe umăr și i-a spus: – Tată, te-ai uitat bine să nu te vadă cineva? – Da, n-am văzut pe nimeni! – Dar în sus te-ai uitat? Atunci tatăl s-a oprit, a deșertat sacul, și-a luat copilul de mână și s-a întors acasă.” Primise o lecție cu totul deosebită de la fiul său! Ei bine, acum riscăm să ajungem în aceeași împrejurare dacă ne lăudăm numai cu IQ-ul și dacă se fac cruci mari înainte de a-l folosit pentru scopuri rele. Șansa care ni se oferă nu vine de la vreun fiu care să ne bată pe umeri, pentru că am uitat să-l educăm în frică de Dumnezeu, dar vine de la pornirea lăuntrică, de la conștiință, atâta cât a mai rămas nesufocată de IQ și ne aduce cu picioarele pe pământ, iar rugăciunea ne poate îndrepta pentru că „prin rugăciune poți trimite demonii înapoi în iad unde le este locul”. Spune fratele că „fără rugăciune acest lucru este imposibil, că dracii umblă de colo colo, distrugând, îndemnând la sinucideri, la furtișaguri, la imoralitate și creând mizerie în urma lor”. Cum în toate este un început, și-n cazul de față poate fi un început în care IQ-ul și EQ-ul să rodească înțelepciune. Spunea Horațiu altădată: „Ai curajul de a fi înțelept. Începe. Cel care amână ora vieții chibzuite este ca un țăran care ar aștepta să se scurgă râul ca să-l poată trece; dar acela curge și va curge în veci”. Ai curajul de a fi înțelept! Astăzi poate trebuie mai mult decât curaj, pentru că din toate părțile se întind mâini care te trag și ispitesc, te gratulează cu diverși coeficienți și-ți zdruncină credința prin ironii sau te izolează, ca nu cumva „să-i molipsești cu credința ta”. Da, trebuie mare curaj că sa fii înțelept și să refuzi mândria pentru a trăi în smerenie. Nu te vor cinsti oamenii pentru smerenia ta, frate, dar te va cinsti Dumnezeu, pentru că El „celor smeriți le dă har și… acesta le va prisosi!” Poate de aici s-a inspirat Seneca atunci când a spus: „Înțelepciunea este știința vieții!” Revenind la titlu, putem sesiza din cele arătate că Înțeleptul Solomon a înțeles „sacrificiul” pe care trebuie să-l facă cel ce vrea ca să trăiască în armonie cu sine și cu Dumnezeu, folosindu-și darurile care se regăsesc în IQ și EQ. Am spus „sacrificiul” pentru că „unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune, iar cel ce își înmulțește știința își sporește și suferința”; și cum puțini acceptă suferința, iată că cei mai mulți aleg să trăiască doar „accesând” IQ-ul pentru a-l valorifica în propriul interes. Mai are importanță pentru aceștia că-i înhață DNA, DIICOT…, îi doare-n cot! Pentru ei, indiferența este singura cale, numai că, așa cum am scris la început, „indiferența este o boală a sufletului, care… apare când sufletul este pe moarte. Odată ce apare, mai rămâne doar un pas până la împotrivirea față de Dumnezeu…”. Unde duce această boală? Din nefericire, în cele mai multe cazuri, după gratii… Cum se scapă de această boală? Păi…, așa cum a spus Mântuitorul: „Luați jugul Meu că este bun… și povara Mea că este ușoară” (Mat. XI, 29-30), dar aceasta numai dacă pui armonie deplină între IQ și EQ. Or aceasta, din nefericire, începe să devină din ce în ce mai mult doar o poveste… Pr. IONEL FILON
Comentarii