Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți

În urmă cu mai bine de un veac, istoricul de artă J. Strzgowski avea să afirme într-un moment de fericită inspirație că „Nu muntele Athos a influențat Moldova, ci, dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia, comorile ei artistice, au influențat întreaga dezvoltare a artei athonite”.

 

Această afirmație a fost făcută pentru că a constatat la fața locului că Nordul Moldovei – Bucovina, prin poziția geografică și strategică, a însemnat, pentru multe veacuri, o adevărată „Ile de Moldavie”, asemenea acelei cunoscute „Ile de France”, că, deși întrecută de mănăstirile bucovinene prin unicele exemplare de artă ce le păstrează, oferă cazul rar de unitate a artei în armonica ei dezvoltare ce numai aici își are veritabilele „clefs de voute”, pentru înțelegerea și pătrunderea artei moldovenești în epoca ei creatoare de opere originale ca stil și execuție. În acest spațiu unde moștenirea bizantină avea să devină un reper, un model aulic pentru arta religioasă, pentru muzica liturgică, pentru cronici, nu puține sunt mărturiile care dovedesc că drumul septentrional menit să lege Bizanțul de noile suveranități importante ale Europei răsăritene trecea prin Moldova Mușatinilor, după cum tot nu puține sunt mărturiile că Moldova se afla la fruntariile unei lumi europene a goticului extins până în Transilvania bisericilor, hală din orașele săsești, până în spațiul galițian și polono-lituanian de unde veneau din epoca celui dintâi Mușatin planuri de cetăți și de biserici, paramente și boltiri ogivale. Vorbind despre primele biserici de zid din Moldova, trebuie să începem cu biserica de tip navă Sf. Nicolae din Rădăuți, un edificiu de plan bazilical cu trei nave, cu fațade ritmate de 14 contraforturi, edificiu gotic cu evidentă inspirație occidentală, biserică ce ilustrează din punct de vedere arhitectonic o etapă, am zice „occidentalizantă”, cu ecouri ale arhitecturii apusene, ale planului și spațiului bazilical. Biserica Sf. Nicolae Rădăuți, biruind vremelnicia și transmițându-ne mesajul tainic al apărării țării și al evlaviei străbune, ilustrează, într-un mod aparte, un moment social și artistic precis, anume cel al închegării Domniei și al socotirii voievodului maramureșean drept primul feudal laic al țării, al efemerului ecou al arhitecturii apusene, al planului și spațiului bazilical, familiare zonelor de cultură din care venea Bogdan I, precum și zonelor cu care Petru I avea legături. Pentru Moldova, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuți este întocmai cum în Franța este Catedrala St. Denis, închinată sfântului protector al Parisului, datată încă din secolul al VII-lea (potrivit inspiratei formulări a prof. Constantin C. Giurescu). Pentru că așa cum primii regi ai Franței sunt înmormântați la St. Denis, la Rădăuți, în Biserica Sf. Nicolae sunt înmormântați primii domnitori ai Moldovei, de la Bogdan I Întemeietorul, la Roman I și Ștefan I, este locul de veșnică odihnă al acestor primi Mușatini dătători de legi și datini, dar și locul unde sunt cinstite moaștele Sf. Ierarh Leontie, primul episcop de Rădăuți. Acestei ctitorii voievodale îi este dedicată cartea pe care o supunem atenției cititorilor, cea mai complexă monografie istorică dedicată unui monument ecleziastic din Bucovina, lucrare datorată râvnei de peste patru decenii a cunoscuților de ani buni, în mediile științifice de specialitate, arheologi Lia și Adrian Bătrîna: Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna „Biserica «Sfântul Nicolae» din Rădăuți – cercetări arheologice și interpretări istorice asupra începuturilor Țării Moldovei”, Piatra Neamț, 2012. Lucrarea era de mult așteptată, mai ales după ce, în urmă cu puțini ani, în cadrul Simpozionului național „Rădăuții și Întemeierea Moldovei – 650 de ani, 1359 – 2009”, simpozion organizat de Mănăstirea Bogdana Rădăuți, la care au participat academicieni, istorici, arhitecți, au fost formulate primele concluzii cu privire la genealogiile pe baza studiilor antropologice și a analizelor ADN a celor înmormântați în Biserica Sf. Nicolae Rădăuți. În cadrul comunicărilor prezentate la acel simpozion au fost pentru prima dată formulate câteva sugestii privind o posibilă existență a două dinastii genuine ale Moldovei – cea a lui Bogdan I și Lațcu, cea a Margaretei și a lui Costea, cu urmașii lor Petru I, Roman I și Ștefan I, al cărui urmaș legitim avea să fie Ștefan cel Mare. După evidențierea „Cadrului geografic și istoric al zonei depresionare Rădăuți”, autorii prezintă în mod amănunțit rezultatele cercetărilor arheologice începute în anul 1974 din încredințarea regretatului prof. univ. dr. Vasile Drăguț, cercetări în cuprinsul cărora s-au putut surprinde situații arheologice de excepție, determinate nu numai de vechimea și caracterul vestigiilor descoperite, ci și de posibilitatea unor reconstituiri certe, bazate pe o serie de materiale interceptate în condiții stratigrafice clare (p. 25). Urmează apoi paginile dedicate studiilor de antropologie și paleogenetică asupra osemintelor descoperite în mormintele din biserică, studii la care și-au adus contribuția N. Mirițoiu, M. Constantinescu, G. Cardoș și academicianul Al. Rodewald. Este pentru prima dată când au fost efectuate asemenea cercetări de specialitate pentru identificarea celor înhumați într-o biserică din țara noastră. După prelucrarea datelor obținute, în mod firesc s-a pus problema identificării înhumaților din mormintele aflate în interiorul bisericii, având în vedere faptul că încă dinainte de debutul cercetărilor se bănuia că lespezile de mormânt puse prin purtarea de grijă a domnitorului Ștefan cel Mare sunt doar simple cenotafuri, menite să marcheze doar memoria unor înaintași. Nu puține pagini s-au scris până acum în istoriografia românească închinate succesiunii și cronologiei principilor Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pagini din a căror lectură se poate constata existența multor controverse privitoare la genealogia primilor domnitori ai teritoriului est-carpatic. În rezolvarea acestei controversate probleme, cheia o reprezintă înțelegerea corectă a modului în care s-a transmis coroana de la Lațcu la Petru I, precum și stabilirea cu exactitate a relațiilor de înrudire existente între acești doi domnitori (p. 194). Prelucrând informațiile interdisciplinare, autorii au reușit în capitolul al VI-lea să ofere un plus de informație și mai ales de claritate cu privire la genealogia și cronologia domnitorilor ce au stat în scaunul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea (p. 207), precum și a unor membri ai familiilor lor înmormântați la Rădăuți, cum ar fi jupanul Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, ori jupan Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. După lămurirea acestor aspecte, se insistă asupra arhitecturii monumentelor de la Rădăuți (desigur, ne referim la edificiile descoperite în cadrul cercetărilor arheologie), lămuriri aduse de arh. Gh. Sion, lucrarea încheindu-se cu câteva considerații privind veșmântul pictural al Bisericii Sf. Nicolae din Rădăuți. Deosebit de importante în acest capitol închinat ansamblului de pictură al bisericii ni se par descrierea și interpretarea tabloului votiv, despre care se afirma cu câteva decenii în urmă că se constituia „într-o importantă mărturie a concepției dinastice a domnitorului” (Vasile Drăguț). Parcurgând cu atenție cele peste 500 de pagini ale cărții, privind cu atenție fotografiile și planșele ce o însoțesc, înțelegem că această lucrare este cu adevărat „o carte îndelung meditată, profund originală prin însăși substanța sa, deschizătoare de drum pentru viitoare cercetări…, o adevărată dovadă a maturității medievisticii românești” după cum afirmă în „Cuvânt înainte” acad. Răzvan Theodorescu.