28 noiembrie 1918, Unirea Bucovinei cu România

În istoria României, anul 1918 reprezintă un moment cu multe și importante semnificații. În 1775, Imperiul Habsburgic a rupt din trupul Moldovei partea ei de nord, căreia i-a dat numele de Bucovina și pe care a menținut-o sub dominație timp de 144 de ani. În luna octombrie 1918, în Camera Superioară a Parlamentului din Viena, s-au discutat cele 14 puncte ale propunerilor președintelui american Woodrow Wilson, propuneri adresate puterilor beligerante.

 

Referindu-se la Austro-Ungaria, unul din aceste 14 puncte prevedea că toate popoarele monarhiei se vor putea organiza autonom. Cei șase parlamentari ai Bucovinei, la inițiativa deputatului Constantin Isopescu-Grecul, au adoptat o poziție curioasă, în sensul ca autonomia să fie încadrată în monarhia bicefală deoarece… „nu vom râvni la ieșirea noastră din monarhie”. În acest context istoric, la inițiativa profesorului Sextil Pușcariu, în ziua de 12 octombrie 1918, în casa doctorului Iosif Bodea, directorul Spitalului de copii din Cernăuți, s-au întâlnit intelectualii patrioți Dionisie Bejan, Max Hacman, C. Homiuc, Al. Procopovici, Vasile Bodnărescu, V. Marcu, Iacobovici-Boldișor, Gh. Șandru, Alex. Vitencu, Ștefan Saghin și Sextil Pușcariu și au discutat despre Unire. Un rol important în afirmarea drepturilor naționale ale poporului român din Bucovina l-a jucat gazeta „Glasul Bucovinei”, care în primul său număr cuprindea articolul „Ce vrem?”. În acest articol-program, semnat de 14 intelectuali bucovineni, se spunea: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. La 15 octombrie, în casa lui Alexandru Hurmuzachi, președintele Dietei Bucovinei și deputat în Parlamentul de la Viena, s-a desfășurat o nouă consfătuire la care au fost prezenți: Sextil Pușcariu, Niculiță Popovici, Nicu Flondor, Aurel Țurcanu, Ipolit Tarnavschi și Aurel Onciul. Menționăm că deputatul Aurel Onciul era partizanul împărțirii Bucovinei între ucraineni și români. Consfătuirea s-a încheiat fără rezultate în favoarea românilor. La 22 octombrie 1918, în Parlamentul din Viena, au loc dezbateri privind națiunea română și, în cuvântul său, deputatul român Constantin Isopescu-Grecul, președintele Clubului parlamentarilor români, acum cu claritate și bună delimitare, a declarat: „Dați-ne putința să punem temeliile unui stat propriu pe teritoriul istoric al națiunii noastre din Ungaria și din Bucovina, liberați de jugul adversarilor noștri etnici”… În cuvântul său, social-democratul Gheorghe Grigorovici s-a pronunțat pentru menținerea unității Bucovinei și a declarat: „Bucovina este o parte a Moldovei care a fost răpită fără ca Turcia să fi avut dreptul de a o ceda… Românii sunt astăzi un suflet și o gândire. Noi vrem Unirea și o vom avea!”. Însă deputatul ucrainean Nicolae Vasilco a cerut împărțirea Bucovinei între români și ucraineni. Au urmat eforturile ucrainene pentru formarea unui stat autonom în cadrul monarhiei austro-ungare, sens în care ucrainenii au acționat cu multă fermitate în această perioadă, provocând și tulburări în Bucovina. Reprezentanții partidelor politice, între care și intelectuali de marcă, au hotărât să convoace pentru 27 octombrie, la Palatul Național din Piața Unirii, o adunare națională care s-a declarat constituantă și a ales Consiliul Național Român format din 50 de persoane. Adunarea constituantă a adoptat Moțiunea în care se prevedea unirea tuturor românilor într-un stat național independent în urale și cântece: „Trăiască România Mare” și „Deșteaptă-te române”. Cu acest prilej, preotul Dionisie Bejan, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, a rostit cuvinte de autentică semnificație pentru acel moment: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci îmi văzuseră ochii mântuirea neamului”. Consiliul Național Român a convocat pentru ziua de 28 noiembrie Congresul General al Bucovinei, reprezentant al tuturor celor care trăiesc în Bucovina, indiferent de etnie, care avea menirea să decidă viitorul politic al Țării. În monumentala sală din Palatul Mitropolitan, cu cele 11 fresce încadrate între cele 11 coloane de marmură, au venit oameni de toate naționalitățile, din toate părțile Bucovinei. Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național, a deschis lucrările Congresului. La Congres au participat delegați aleși: 74 membri ai Consiliului Național Român în componența căruia intra și guvernul Bucovinei (14 membri), Consiliul Național Polon (6 membri),Consiliul Național German (7 membri), și 13 primari și reprezentanți ai unor localități de peste Prut. Au fost invitați reprezentanți ai armate române, membri ai Sfatului Țării din Basarabia și delegați ai Consiliului Național Român din Transilvania și Ungaria. În sala sinodală sau în curtea Palatului Mitropolitan, pe străzile din jos, un mare număr de oameni, vreo câteva mii, reprezentând toate naționalitățile și toate stările sociale din Bucovina, s-au adunat pentru acest eveniment. După deschiderea lucrărilor Congresului, Dionisie Bejan a propus ca președinția Congresului General al Bucovinei să fie încredințată lui Iancu Flondor, iar ca secretar a fost ales Radu Sbiera. Președintele Congresului, Iancu Flondor, a afirmat că Bucovina este parte organică a Moldovei, că a fost samavolnic smulsă din trupul acesteia și că românii bucovineni au îndurat multe și grele opresiuni din partea dominației străine. Intrând în ordinea de zi intitulată „Stabilirea raportului politic al Bucovinei față de Regatul român”, Iancu Flondor a dat citire Moțiunii Congresului pentru adoptare. În continuare, Ion Nistor a susținut Moțiunea printr-o amplă și vibrantă expunere istorică a perioadei de stăpânire austriacă a Bucovinei și a dezvoltat aspirațiile la libertate națională și Unire a românilor din această țară. Istoricul Ion Nistor a motivat moțiunea, subliniind nevoia unității naționale pe baza unității de limbă, obârșie, datini, obiceiuri și de cultură românească. În Moțiunea Congresului era scrisă hotărârea: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm: UNIREA NECONDIȚIONATĂ ȘI PE VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUȘ, COLACIN ȘI NISTRU, CU REGATUL ROMÂNIEI”. Moțiunea a provocat în sala Congresului, în orașul Cernăuți și apoi în toată Bucovina un entuziasm pe care numai astfel de evenimente îl pot declanșa. O delegație din Bucovina în frunte cu Iancu Flondor a plecat la Iași spre a înmâna regelui Ferdinand actul Unirii Bucovinei cu România. Au urmat evenimentele specifice perioadei de tranziție dintre Unire și integrarea Bucovinei în sistemul politico-administrativ al României Mari. * Un punct de vedere Au trecut de-atunci 94 de ani. Astăzi, la această nouă aniversare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Bucovina istorică, partea ei de nord, aparține Ucrainei și numai partea de sud Patriei-Mamă. Am socotit întotdeauna drept o mare nedreptate adoptarea în Parlamentul României, în 1997, a Tratatului de colaborare și bună vecinătate între România și Ucraina, tratat negociat de Adrian Severin, atunci ministru de externe, prin care în numele așa-numitului ”sacrificiu istoric”, nordul Bucovinei a devenit parte componentă a Ucrainei, fără niciun motiv istoric, juridic sau moral. Și Basarabia, și nordul Bucovinei au rămas străvechi pământuri românești și firescul istoriei ar trebui să se exprime în reîntregirea teritorială a României.