Cortul Sfânt și locuri sfinte ale evreilor până la construcția Templului din Ierusalim

 

1. Cortul Sfânt Sfânta Scriptură mărturisește în nenumărate rânduri despre atotprezența lui Dumnezeu și despre natura Sa spirituală. Cum însă Dumnezeul biblic apare ca o Persoană despre care adesea se vorbește în antropomorfisme, a existat și la israeliți tendința, de altfel justificată, de a localiza prezența divină într-un loc bine determinat unde era posibilă întâlnirea Sa cu omul. Acest loc era spațiul sacru în care Dumnezeu primea omagiul cuvenit din partea omului. Primul locaș închinat Domnului după ieșirea din Egipt a fost Cortul Mărturiei. Atunci când Moise se afla pe muntele Sinai pentru a primi Tablele Legii, a primit și detaliile construcției pentru cortul adunării. Dumnezeu îi dă poruncă lui Moise să construiască acest loc sfânt pentru a putea locui în mijlocul lor. El era mobil și în cadrul său nu avea loc decât dialogul lui Moise cu Dumnezeu, deci aici nu se desfășura un cult sacrificial. Interesant este și faptul că el era situat în afara taberei, datorită căderii în idolatrie a poporului, în urma episodului cu vițelul de aur. Adică era, cu alte cuvinte, separat, despărțit de comunitate și de păcatele acesteia. Scopul acestei construcții este ca Dumnezeu să fie aproape de poporul Său. Cortul mărturiei era locul de depozitare a Tablelor Legii. Cele zece porunci sunt mărturia. Ele sunt prevederile esențiale ale Legii Mozaice, inima relației dintre Dumnezeu și poporul Său. Cortul descris în Ieșire este mai bogat și mai elaborat decât cortul simplu nomad. Dumnezeu a proiectat acest loc sfânt pentru a-i învăța pe israeliți despre El Însuși și cum pot avea aceștia o relație cu El. Concepția Cortului model duce la ideea că sanctuarul pământesc este exemplar al locuinței cerești a unei zeități. Ulterior, a fost înlocuit cu Cortul Sfânt sau Cortul Domnului (Ohel Iahve), care va fi centrul religios și cultic al evreilor până la construcția templului. Există în Sfânta Scriptură mai multe informații despre modul în care el a fost construit și împodobit. În linii mari, reținem că avea două încăperi: Sfânta (în partea de răsărit) și Sfânta Sfintelor (în partea de apus), despărțite printr-o perdea cu chipuri de heruvimi. Noul edificiu, deși era și el mobil, era mult mai somptuos, fiind înconjurat și de o curte unde se aduceau sacrificii. Fiecărei încăperi îi corespundeau o serie de obiecte (în curte: altarul holocaustelor și lavoarul pentru spălările rituale; în Sfânta: altarul tămâierii, masa punerii înainte, candelabrul cu șapte brațe; în Sfânta Sfintelor: chivotul). Altarul tămâierii era confecționat din lemn de salcâm îmbrăcat în aur și se afla în mijlocul Sfintei. Dimineața și seara pe acest altar se ardeau aromate și tămâie. Pe lângă altar se aflau mai multe unelte trebuincioase, precum oale spre a pune cenușa, vase pentru a aduna sângele și scafe. Candelabrul cu șapte brațe (Menorah) era confecționat din aur și era amplasat pe peretele din sud, în Sfânta. Luminile candelabrului simbolizau cele 7 daruri ale duhului Sfânt și trebuia să ardă permanent înaintea Domnului. Masa pentru pâinile punerii înainte era confecționată din lemn de salcâm îmbrăcat în aur. Era situată înspre peretele nordic din Sfânta. Pe această masă se așezau 12 pâini, după numărul semințiilor lui Israel, iar alături de ele se mai punea sare și tămâie. Acestea puteau fi consumate doar de preoți la locașul sfânt. Chivotul Sfânt sau Chivotul Legii era o cutie transportabilă ce conținea tablele legii. Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor și să vadă Chivotul Legii, decât arhiereul, o dată pe an, în ziua împăcării. Cine intra în Sfânta Sfintelor și vedea chivotul murea și de aceea, când era transportat, chivotul era acoperit de preoți cu covoare. În Chivotul Sfânt se mai păstra, pe lângă cele două table de piatră, năstrapa sau vasul de aur cu mană, spre veșnica amintire a felului miraculos în care Domnul și-a hrănit propriul popor în perioada lungă și grea a rătăcirii prin pustie. Toiagul lui Aaron se păstra în Chivotul Sfânt, prin care s-a adeverit, în fața întregului Israel, arhieria acestuia. Urmărind istoria locașurilor de cult constatăm că acestea, până la Moise, nu au fost sfințite în mod special așa cum a fost consacrat Cortul Sfânt. Cortul Sfânt a fost prin excelență casa Domnului, prototip al templului și prefigurare a bisericii creștine, dar și un factor de coeziune a comunității iudaice și de păstrare a monoteismului. Caracterul său de casă a Domnului în care este așezată amintirea numelui Său (Ieșire 20 24) a făcut ca observarea datoriilor cultice să fie legată în special de el. Prezența divină nu era redusă la Cortul Sfânt, căci rugăciunea putea fi făcută oriunde, totuși aici slava divină se manifesta cu pregnanță. Cortul Sfânt avea caracter sacru deoarece în el se aflau Chivotul Legii și odoarele sfinte. Prin aceasta, Iahve vine în raport cu credincioșii Săi și tot aici le împărtășește binefacerile Sale. Comunitatea iudaică apare oarecum dependentă de Cortul Sfânt care era purtat în fruntea convoiului ce rătăcea în pustiu și era așezat primul la orice popas. Chivotul situat în Sfânta Sfintelor și Cortul Sfânt sunt simbolurile poporului ales în timpul călătoriei spre Canaan și vor rămâne așa până la construcția templului.  Cercetătorii moderni consideră însă Cortul Sfânt ca proiectarea în timpul călătoriei prin pustiu a Templului solomonic. Roland de Vaux, de exemplu, afirmă existența unui cort cultic care să adăpostească chivotul sfânt, însă mult mai mobil decât cel descris în Ieșire. (Va urma) Pr. PLATON ADRIAN-IOAN Parohia Sf. Procopie Milișăuți