Sfânta Cruce, împodobită cu sărbători

Începutul de septembrie ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi timpul retrospectivelor, dar și al perspectivelor. Dintotdeauna toamna a fost anotimpul roadelor și nu degeaba în calendarul popular luna este numită, așa cum este atestat în scris încă de la primele tipărituri în românește ale diaconului Coresi în Șcheii Brașovului, răpciune.

 

Deși de origine îndoielnică, acest cuvânt este cel mai probabil un derivat al latinescului raptionem care are și înțelesul de smulgere, iar strămoșii noștri, modificându-i forma, l-au păstrat cu înțelesul de perioadă a culegerii roadelor, adunare a recoltei și, de ce nu, moment de bilanț după cum mărturisește și înțelepciunea populară prin ziceri ca: Toamna se numără bobocii sau Toamna se-alege pleava de grâu. Și dacă pentru toate acestea începutul de toamnă a fost privit, așa cum spuneam la început, ca moment de retrospectivă asupra întregului an agricol, e bine de știut că în Antichitate ziua de 1 septembrie avea o însemnătate aparte, ce îi conferă mai degrabă un caracter perspectivic. La romani 1 septembrie era ziua începerii Indictionului, adică a unei perioade ciclice de 15 ani pe parcursul căreia erau strânse impozitele din tot cuprinsul imperiului, iar în creștinism, încă din primele secole, moștenindu-se tradiția evreiască, prima zi de toamnă era și începutul anului bisericesc. E de asemenea cunoscut că, toamna, fiecare se preocupă și caută să-și procure cele necesare pentru iarnă, să-și asigure acum, când e belșug, cele materiale pentru timpul când pustiul de zăpadă va crea lipsă. Însă, privind în plan duhovnicesc, Biserica prin itinerariul spiritual ce ni-l propune la început de septembrie, ne îndeamnă de asemenea să agonisim și să umplem cămările sufletului cu fapte bune pentru iarna cea grea a ispitelor din această viață, dar mai ales pentru aceea iarna a judecății viitoare. Parcurgând itinerariul spiritual al lunii septembrie de care făceam vorbire, trebuie neapărat să adăstăm la popasurile duhovnicești pe care Biserica ni le așează în chip de sărbători înaintea ochilor trupului, ai minții și ai sufletului. Și cum putea începe altfel Anul Nou bisericesc decât printr-o sărbătoare închinată celei care a fost începutul mântuirii noastre, Maicii Domnului Iisus Hristos. Așadar în cea de-a opta zi a lunii sărbătorim Nașterea Maicii Domnului sau Sfânta Marie Mică, așa cum este cunoscută în popor, una din cele 4 mari sărbători închinate Maicii Domnului din Biserica Ortodoxă. Cinstirea Sfintei Fecioare ca Născătoare de Dumnezeu, la fel ca și puterea acesteia de mijlocire înaintea Mântuitorului Hristos, primește expresie și trece din plan ideatic în plan real, faptic, prin numeroase acte de cult la care credincioșii din toate colțurile țării și chiar ale lumii iau parte. Este îndeajuns să ne aducem aminte de pelerinajele de la Putna sau Nicula sau să aflăm că mai bine de două milioane de persoane poartă numele de Maria sau derivate ale acestuia în România, pentru a ne da seama – din ceea ce este vizibil, fără să știm adâncimea evlaviei din sufletul fiecăruia – că Maica Domnului a fost, este și, sperăm, va fi mereu înconjurată de cinste în poporul drept credincios, ce-i va înălța pururi rugăciuni pentru propășire a tot ceea ce înseamnă valori spirituale autentic românești. Ne pune în față sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, prin textele scripturistice citite în această zi la Sfânta Liturghie, modelul trăirii creștine. Și parcă acum, în aceste zile de toamnă, când toată lumea este ocupată ba cu pregătirea gospodăriilor pentru iarnă, ba cu pregătirea școlarilor pentru primul clopoțel sau cu alte feluri de griji, cuvintele Mântuitorului ar trebui să-și găsească mai mult ecou în sufletele noastre. Aflăm în începutul Evangheliei că Iisus, intrând în casa Martei și a Mariei, aceasta din urmă s-a așezat la picioarele Lui și asculta cuvintele Lui, iar Marta se silea să facă ospăț mare; și se încheie aceeași Evanghelie cu zicerea Mântuitorului după cinstea pe care o arată Maicii Sale că, mai fericiți [decât aceasta] sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l plinesc pe El. Nu are ca scop acest pasaj să ne descurajeze în activitățile absolut necesare traiului de zi cu zi sau cum artistic spune monahul Nicolae Delarohia: să nu ne scandalizeze, să laude pe Maria care stă degeaba și s-o certe pe Marta care nu-și vede capul de atâta muncă, […] căci Marta trebăluia, iar Maria benchetuia. Trebuie doar să urmăm ceea ce un părinte contemporan numea Firescul pe care-L așteaptă Domnul de la noi și acesta este după cuvintele aceluiași duhovnic: fiecare parte a ființei noastre să-și facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească. Pentru că menționam mai sus de obligațiile pe care fiecare le are la început de toamnă – bunici ce trebăluiesc cu grija pentru iarnă, părinți ce reveniți din concediu încep din nou serviciul sau nepoți, mai mari sau mai mici, ce încep școala –, e bine să ne amintim că întotdeauna după nașterea Maicii Domnului la o zi, în 9 ale lunii septembrie, poposim duhovnicește în tihna sărbătorii familiei. Îi cinstim în mod deosebit pe cei care au fost părinții Fecioarei Maria, pe dreptul Ioachim și dreapta Ana, model de rugăciune și purtare pentru toate familiile credincioase. Este un moment în care poate ar fi bine să ne aducem aminte de părinții noștri, de cei care ne-au ocrotit și, de ce nu, de cei care ne-au învățat, de părinții noștri spirituali, de dascălii și învățătorii noștri care ne-au pus pentru prima dată tocul în mână, răsplătindu-le tuturor efortul depus fie și numai printr-un sincer sentiment de recunoștință, o blândă aducere aminte sau caldă urare de sănătate ori, de nu mai sunt printre noi, cu o fierbinte rugăciune către Dumnezeu, să le răsplătească el în împărăția sa ceea ce ei au lucrat aici pe pământ pentru noi. O cântare dragă nouă, născută din evlavia poporului român pentru Fecioara Maria, glăsuiește: când plângeai sub Cruce, Maică-ndurerată/Te-am primit de Maică noi și lumea toată. E emoționant cât de sublim reușesc aceste versuri să îmbrățișeze chintesența teologiei suferințelor Mântuitorului pe Cruce, scopul acestora și nu în ultimul rând taina mareologică și eclesiologică a teologiei răsăritene. În icoana Răstignirii, alături de Fiul lui Dumnezeu întrupat, o vedem în partea dreaptă pe Fecioara Maria plângându-și Fiul, iar în partea stângă stă de asemenea îndurerat ucenicul cel iubit Apostolul și Evanghelistul Ioan. În ultimele sale Cuvinte pe Cruce, Mântuitorul Hristos spune: Femeie, iată fiul tău! Iar ucenicului: Iată mama ta! Spuneam în început că trebuie să privim cu ochii trupului, să înțelegem cu ochii minții și să sorbim din cuvintele scripturii cu ochii sufletului înțelesurile duhovnicești. Citind ochii trupului Sfântul Teofilact al Bulgariei ne atrage atenția asupra acestui text să nu rămânem neînțelegători din partea minții căci, spune el, aici Domnul ne învață si pe noi ca sa ne grijim de părinții noștri până la cea din urmă suflare a lor, dacă nu ne împiedică de la evlavie și de la virtute. În sens duhovnicesc însă trebuie să mergem mai departe cu înțelegerea acestui text și să vedem în Maica Domnului cea îndurerată sub Crucea Fiului ei icoana Bisericii, iar la Apostolul Ioan să ne raportăm pe de o parte personal, identificându-ne în persoana lui pe fiecare dintre noi, iar pe de altă parte, într-un mod mai general, în aceeași cheie eclesiologică să vedem în ucenicul cel iubit clerul slujitor al Bisericii. În acest sens, în Biserica Ortodoxă, teologia, putem spune că s-a dezvoltat la umbra Crucii, fiind o teologie a slujirii, căci Mântuitorul pe Golgota încredințează Biserica – prin Maica Sa care este imagine a Bisericii – clerului, iar clerul – reprezentat de Sfântul Apostol Ioan – îl încredințează Bisericii. Acest lucru este dovedit și de practica hirotoniei preoților, adică de intrarea în cler. În acest moment, cel care se pregătește spre slujirea preoțească este așezat în genunchi ținându-și mâinile și capul aplecat pe colțul drept al Sfintei Mese, colț pe care se află icoana Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Dacă ne întrebăm „de ce aceasta?”, e pentru că în slujirea preoțească, la fel ca în slujirea familială sau orice altă slujire, cea mai importantă este fidelitatea dragostei față de cel slujit. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul tocmai aceasta a făcut, a rămas fidel prin dragostea sa Împăratului Hristos chiar și când acesta, în chip de rob, era înălțat pe Cruce purtând povara păcatelor noastre. Mistic, putem vedea în Răstignirea Mântuitorului o primă Înălțare a Sfintei Cruci. O înălțare a acesteia în plan spiritual, de la un odios instrument de tortură, la lemnul din care ne-a izvorât viață și nemurire duhovnicească. Blestemat tot cel spânzurat pe lemn spune, pentru prima dată, Moise în cea de-a doua Lege; de atunci tot așa spun iudeii și în ziua de azi, făcând aluzie la credința noastră în puterea jertfei Mântuitorului de pe Crucea Golgotei și, spre mai marea noastră durere, tot așa spun și cei ce se numesc creștini dar nu se închină Lemnului prin care Mântuitorul Hristos ne-a răscumpărat, etalând cu ostentație o presupusă superioritate a unui mod de a crede mult mai rațional, intelectual și filosofic, dar în realitate căutând doar să acopere lipsurile lăsate de părăsirea modului acesta autentic de a-l trăi simplu și smerit pe Dumnezeu în ograda învățăturii Bisericii și la Potirul comuniunii ei. Revenind la Nicolae Steinhardt – ovreiaș la origine, așa cum îi plăcea să se numească –, acesta, în momentul botezului în închisoarea de la Jilava, făgăduiește să rămână tot timpul vieții sale devotat crezului ecumenic și dialogului între diferitele confesiuni creștine. Cu toate acestea el dezvoltă în scrierile sale o adevărată teologie a Crucii ce evidențiază o perspectivă pur ortodoxă: Scriptura ne arată că și Crucea – instrument de chin, batjocură și blestem – poate deveni instantaneu pentru cine știe să se poarte pe ea făgăduință de mântuire și prag de paradis. […] Ferindu-se de semnul Crucii, protestanții pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (și nu întâmplător chinul constă în țintuirea verticalității făpturii, în pedepsirea Omului prin însăși poziția sa specifică luată-n derâdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci și repetarea conștientă a integrării noastre în semnificațiile ultime. Făcând vorbire de înălțarea pe Cruce și de Înălțarea Sfintei Cruci trebuie să spunem că și acest praznic (sărbătorit la 14 septembrie) ne oferă prilej de adăstare și meditație duhovnicească la toate câte au fost făcute pentru mântuirea noastră, să ne aducem aminte, așa cum spune o rugăciune a Sfintei Liturghii, de Cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta, de a doua și slăvita iarăși venire. Începe și acest text prin aducerea aminte a Crucii, a patimilor Mântuitorului pe Golgota; aceasta pentru că fără de Cruce, fără de patimi, fără de moartea pe lemn nu putea exista pentru fiecare dintre noi ceea ce astăzi numim posibilitatea mântuirii. Tot Nicolae Steinhardt spunea adesea: Devoțiunea mea particulară e Crucea. Și asta pentru că privind la jertfa Mântuitorului pe Cruce nu ne putem gândi decât la iubirea sa milostivă și jertfelnică pentru neamul omenesc care s-a comportat așa cum spunea Sfânta Teresa de Lisieux: Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da în neștire, a fi mână spartă, a spulbera până și nădejdea roadelor, a se purta nebunește, a risipi fără nicio măsură, a nu socoti niciodată. Trecând, din punct de vedere istoric, de momentul jertfei Mântuitorului pe Cruce, trebuie să spunem că semnul acesteia, fie ca stindard sau catarg, fie că a însoțit oastea duhovnicească în cucerirea împărăției cerești, fie că a îndrumat corabia Bisericii în apele tulburi ale lumii, a fost mereu prezentă în viața creștinilor de pretutindeni. Era sculptat pe pereții caselor creștinilor din Herculaneum în plin veac apostolic înainte de eruperea Vezuviului; era gravat în piatra catacombelor din Roma; era păstrată cu sfințenie în toate casele în care se adunau creștinii în răsărit; Crucea era prezentă chiar și pe teritoriul țării noastre, mărturie stând numeroasele pietre funerare ale martirilor, bisericuțele săpate în stâncă din Dobrogea sau gemele găsite în Transilvania și nu numai. Chiar dacă primele trei secole au fost marcate de persecuții și semnul Crucii nu a fost slăvit decât prin jertfa miriadelor de martiri, în timpul Împăratului Constantin cel Mare a venit și momentul de răscruce pentru arma creștinilor. În urma arătării pe care a avut-o, împăratul Constantin și-a însemnat oștirile cu acest semn binecuvântat al Crucii crezând cuvintelor In hoc signo vinces (Prin acest semn vei învinge). Mama sa a avut dorința de a afla lemnul Crucii pe care a fost răstignit Hristos și a-l da creștinilor spre închinare. Constantin a văzut Crucea pe cer și a coborât-o de acolo, crezând în puterea ei; mama sa Elena, crezând în puterea Crucii, a căutat-o pentru a o scoate din adâncurile pământului. Unuia i s-a arătat, altul a dorit-o; unul a aflat-o pe cer, altul îngropată în pământ și prin aceasta noi am dobândit sensul autentic al închinării noastre, căci Crucea este pentru creștin (și nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creștin) simbolul interferenței cerului cu pământul, al spiritului cu materia, așa cum spunea același smerit monah Nicolae din chinovia maramureșeană. Spiritualitatea ortodoxă ne prezintă însă crucea și ca un drum personal al Golgotei, presărat cu suferințe, necazuri și ispite pentru câștigarea împărăției cerurilor, căci cuvintele Mântuitorului sunt clare: Oricine voiește să vină după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie. Iar pentru câștigarea veșniciei suntem avertizați că lupta nu este ușoară: Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea. Trebuie să ne străduim, însă nu trebuie să uităm că în acest drum al Crucii suntem mereu ajutați de cel ce cunoaște empiric ce însemnă suferința pe cruce, ce înseamnă să-ți iubești prietenii, dar mai ales vrăjmașii până la sacrificiul suprem, ce înseamnă smerenia de a te coborî din sânurile părintești ale Tatălui Ceresc și a te naște din Fecioară, făcându-o și pe aceasta folositoare lumii prin puterea rugăciunii. Și toate acestea se încheie prin dobândirea reală a însemnătății simbolice a numelor sfintelor sărbătorite în data de 17 septembrie. Găsim la această dată în calendar: Sf. Muceniță Sofia cu cele trei fiice ale ei Pistis, Elpis și Agapis. Și într-adevăr am câștigat totul și ne-am încheiat peregrinarea în lumea aceasta când am dobândit credința (Pistis) dreaptă, ce naște nădejdea (Elpis) nestrămutată, spre dobândirea dragostei (Agapis) nefățarnice, toate născute din înțelepciunea (Sofia) cea veșnică. Student ARGATU ILARION, Iacobeni