Bateria 76

O poveste 100% adevărată ! Cititorii fideli de „Crai nou” l-au cunoscut pe sireteanul Vasile Bighei cu aproximativ 2 ani în urmă când, într-un serial intitulat „Uind”, a povestit aventurile „unui român prin Italia”. Aflat acolo la muncă, așa cum au fost și sunt numeroși dintre cunoscuții noștri. Acum începem a derula povestea unui tânăr luat sub arme cu aproape 40 de ani în urmă. Nu este vorba despre vreo ficțiune, ci despre întâmplări pe care le-a trăit aievea Vasile Bighei și pe care le mărturisește cursiv acum. Se spunea atunci că „nu-i bărbat cel care n-a făcut armata” și, cumva, în acest sens curge și textul intitulat „Bateria 76”. În sensul că stagiul militar reprezenta un episod inserat cel mai adesea cu sila în viața cuiva și care îl putea schimba. În bine sau rău, depinde de aluatul din care deja era plămădit „tânărul speriat” (cum se socotește autorul a fi fost în ’74) împins pe poarta unei unități militare. Suntem siguri că mulți dintre cititorii cu destulă vârstă se vor recunoaște mai mult sau mai puțin în aceste rânduri care le vor provoca amintiri; de asemenea, ele au darul de a reprezenta file de neștiută epocă pentru cei care n-au trăit-o. (L.D.C.)

 

– Hai, Vasile! Vezi că e trecut de 5, ce te mocoșești atâta?! Mama mea e tare punctuală, la 6 trebuie să fie la serviciu. Afară toamna își etalează toate capriciile: ploi mărunte, vânt, noroi. Și eu am autobuzul tot la 6. Autobuzul cu care trebuie să ajung la Suceava și, de acolo, unde? În Necunoscut… Niște oameni cu funcție la Centrul Militar îmi vor trasa destinul pentru următoarele șaisprezece luni. Sunt tare confuz… La nici douăzeci de ani am umblat destul de puțin prin lume: prin județul Suceava, la Iași (unde am ratat intrarea la facultate) și la Sibiu (unde sora mea mai mare face postliceala de asistentă medicală). Dacă intram la facultate făceam armata la TR, dar așa voi servi trupa… – Mergi o dată și tu! Nu vezi că mă-ta e în ogradă deja?! Dau mâna cu tatăl meu care fumează la gura sobei și îmi pup cei doi frățiori care dorm liniștiți. Unul are 6 ani, celălalt 2. Smulg valiza de lemn de sub masă și părăsesc camera micuță și întunecoasă. – Ai grijă de tine! Mai aud printre uși vocea grijulie a tatălui meu. Mergem tăcuți unul după altul, eu și maică-mea, căutând mai mult pe bâjbâite cărărușa pe drumul înglodat. Avem de mers până în Siret aproape 3 kilometri. Câteva sute de metri mai anevoioși, după care la Școală dăm în drumul mare. Pe poarta Școlii mai rezistă intemperiilor vremii afișul pe care eu l-am pus acum două zile. La lumina slabă a unui bec de pe stâlp citesc din mers: “Căminul cultural din Mănăstioara organizează pe 18 Oct. 1974, ora 20, Balul Recruților”. Pe drum schimbăm puține vorbe. Banalități. Fiecare cu gândurile lui. Mama cu grijile ei, poate și cu grija mea… Eu cu dorința să mă văd ajuns la Centrul Militar Suceava, de unde să mă preia cineva. Și apoi, Dumnezeu cu mila… La despărțire am pupat-o. Era udă pe obraz. Poate de la ploaie, poate erau lacrimi… Și eu am lăcrimat. * La ora 8 dimineața, curtea C.M.Sv. e plină de oameni. N-ai unde arunca un ac! Și afară, în vecinătate, tot aglomerație și agitație mare. Foarte mulți tineri ca mine, majoritatea cu valize de lemn, dar și unii cu geamantane. Fiecare cu îmbrăcăminte care arată câte ceva despre ei: mai înstăriți sau mai modești, așa ca mine. Unii cu părul lung, alții tunși. Mulți băuți sau chiar beți. Se manifestă în diverse moduri. Cântă, țipă, râd… Și mulți oameni mai în vârstă, bărbați și femei, se agită în această mulțime. Sigur sunt părinți, rude, prieteni care-i conduc pe cei dragi. În mulțimea pestriță ies în evidență militarii care începând de aici și de acum se vor ocupa de noi. Încet, încet, prin intervenția unor ofițeri și subofițeri, se face o oarecare ordine în curte. Rămân doar cei pentru încorporare și militarii. Se strigă nume de pe tabele, se organizează grupuri de tineri în jurul unuia sau mai multor militari în termen, soldați sau gradați. Pe la prânz deja s-au coagulat definitiv și distinctiv grupuri de tineri așezați pe câte două sau trei rânduri. La intervale de câteva minute, cu valizele în mâna dreaptă, în grupe organizate pe trei rânduri, într-o aliniere cât de cât militărească, părăsim curtea C.M. cu destinația gară. Cu toate insistențele noastre încă nu știm localitatea în care vom ajunge. Soldații care ne-au preluat sunt foarte secretoși. Printre noi circulă tot felul de zvonuri – că vom ajunge în cutare sau cutare loc. Gradații și-au intrat ușor-ușor în atribuțiile lor de a ne disciplina; acționează mai ales asupra celor mai agresivi în gesturi și vorbe. Au început să apară și amenințările: – Lasă, mă pletosule, că-ți sar ție ștourile din cap! Și coama, fii convins! * Ajungem în gară. Pătrundem pe peron – o masă mare de tineri cu valizele în mâna dreaptă. Delegații militari ne organizează din nou pe grupe în rânduri de câte trei, aliniați și îngrămădiți unul în celălalt. – Așezați-vă fiecare pe valiza lui și păstrați liniștea! sună ferm comanda caporalului nostru. Ne conformăm. Mai greoi, dar ne conformăm. – Așteptăm trenul Iași-Timișoara! continuă același caporal – Și unde coborâm? sună mai ferm sau mai mormăit întrebări din rândurile grupei – Gălăgia! Am zis să fie liniște! O să aflați când o să fie cazul. După un sfert de oră apare trenul. Oprește cu un scârțâit prelungit. Difuzoarele gării emit diverse anunțuri. – Cu atenție și în ordine urcăm în vagonul 4! Aveți grijă la urcare, nu vă îngrămădiți! Ocupați în ordinea urcării locurile din compartimente. Durează un sfert de oră până ocupăm tot vagonul. Încă două vagoane sunt ocupate de recruți. Lumea din jur ne privește cu interes și compasiune. Se aude fluieratul prelung al impiegatului de mișcare. Trenul o ia ușor din loc. Între noi se înfiripă diverse discuții. După un timp, cu acordul caporalului, scoatem din valize pachete cu mâncare. Fiecare ce are. Unii palmează și câte o sticluță. – Aveți grijă cu alcoolul! precizează caporalul. Este însoțit de un fruntaș. Mănâncă și ei. Câțiva recruți li se alătură și, mai pe ascuns, mai fățiș, îi îmbie cu câte o dușcă. Acum e și caporalul mai roșior la față. – Hai să vă zic unde oprim noi! La Oradea… – La Oradea!? curg întrebările printre noi. Și cu repeziciune știrea se răspândește în tot vagonul. * Trenul gâfâie printre munți. Trecem prin tunele păzite de militari care veghează din niște cuști de sârmă. Ici-colo sunt organizate subunități militare. Mă uit curios și poate cu teamă; mă gândesc că acești militari fac serviciul în condiții destul de vitrege. Încerc să ghicesc la ce armă voi fi repartizat. Din când în când, de la geamurile trenului se aud strigăte de salut către militarii din posturile de pază. Aceștia rămân neclintiți. «Disciplină, nu glumă!». Adorm. Drumul este lung și greoi. Oasele mi-au intrat unele în altele. Mă învârt când pe o parte, când pe alta. Capul îmi cade în toate părțile. – Deșteptarea! Este vocea caporalului, deja o recunosc. Pregătiți-vă de coborâre! În jumătate de oră ajungem în Oradea. Roțile trenului frânează scârțâit. Se aud tampoanele lovindu-se unele de altele. Se și simte! Căutând să ne ținem echilibrul ne pregătim de coborâre. După un sfert de oră suntem în fața gării cu valizele în mâna dreaptă, în formația de trei rânduri. – O să ne deplasăm organizat, în formație, până la Unitate. Avem de mers circa o oră. Grupa de recruți flancată de caporal și fruntaș s-a pus în mișcare. În față și în spate câte un soldat agită două fanioane, unul roșu și unul galben. Gândesc: «S-a coborât milităria din pod!». Mijesc zorii. Nu mai plouă dar e răcoare. Și noi suntem obosiți și trași la față. Chiar și cei mai recalcitranți și amețiți au revenit la o stare aproape de normalitate. În față mai sunt două grupe de recruți. Trag cu ochiul în spate. Ne urmează alte câteva grupe, flancate de aceleași fanioane roșii și galbene. Intrăm pe o stradă unde remarc mai multe unități militare. Pe o plăcuță citesc “Str. Armatei Roșii”. Pătrundem pe o poartă larg deschisă vopsită în verde. Ne întâmpină subofițeri și gradați cu banderole pe mâini care ne indică direcția de mers. Ajungem pe un platou pavat care se întinde în fața unei clădiri impunătoare. – Este comandamentul unității! ne spune caporalul care ne însoțește. Subofițerii cu banderole ne organizează într-un careu mare în formă de U cu deschiderea spre Comandament. Ne aliniem, cu valiza la piciorul drept. După câteva minute se aude o comandă fermă: – Atențiune! Drepți! Apoi o goarnă trâmbițează puternic. Toți militarii, cadre, gradați și soldați iau poziția de drepți. Chiar și noi, care nu știm militărie, facem același lucru. De pe ușa mai mare a Comandamentului ies mai multe cadre cu stele și steluțe pe epoleți, iar pe cap purtând caschete înzorzonate cu șnururi și embleme aurite. Se organizează la câțiva metri în fața noastră. Din grup se desprinde un bărbat chipeș, puțin grizonat, cu o ținută militară impecabilă, din care nu lipsesc câte trei stele pe fiecare epolet. – Bună dimineața! ni se adresează cu o voce gravă. – Să trăiți! Răsună în cor vocea militarilor din preajmă. Noi rămânem muți. – Mă adresez noilor veniți în unitate, recruților. Sunt colonelul Zbierea, Comandantul Regimentului de infanterie mecanizată 01… Începând cu această dată, 21 octombrie, sunteți considerați încorporați în cadrul Armatei. Începând cu această dată până la eliberare vă dezbrăcați de hainele civile și îmbrăcați haina militară! Și odată cu haina militară vă însușiți și respectați întocmai Regulamentul de ordine interioară al Regimentului. O să fiți preluați de comandanții subunităților la care veți fi repartizați. Vă doresc succes! (Va urma) VASILE BIGHEI