„Scriitură” peste vremuri

Într-o vreme atât de bulversată, lipsită de principii și norme morale, care plesnește de atâta ignoranță, incompetență și prostie gravă, acum deci, ca și altădată, vrednicii cărturari ai satelor, preoții de astăzi, în special cei mai luminați și de slova cărților, și de trecerea anilor peste ei, scot la iveală, spre cunoaștere, adevă-rate comori ale diverselor așezări ce vin din îndepărtata istorie.

 

Între acești neobosiți și vrednici de toată lauda cărturari se numără și părintele Viorel Dutciac, păstor sufletesc în Frătăuții Noi de la absolvirea studiilor teologice, în 1983, și până în ziua de azi, fără a fi purtat dintr-o parohie în alta, de unde credem că, poate, măcar în acest spațiu lucrurile sunt ceva mai așezate. Și-apoi să facem remarca ce se impune că nu e o simplă coincidență faptul că părintele Dutciac s-a născut în Izvoarele Sucevei (înainte de război comuna se numea Șipotele Sucevei, iar după război, o nouă delimitare lăsa Șipotele la ruși și Izvoarele Sucevei devenea comună), acolo unde-și începea, „departe pe munți”, activitatea preotul de vrednică amintire Iraclie Porumbescu, și a fost hirotonit preot pentru parohia Frătăuții Noi, în care același „întâiul prozator al Bucovinei”, preotul românismului din încercata Bucovină, și-a găsit sfârșitul muncii sale păstorești pământene. Credincioșii parohiei pe care i-a slujit, sfătuit și învățat acest mare român și apostol al neamului, ca semn de prețuire l-au coborât în pământ sub streașina bisericuței de lemn, la fereastra altarului, spre a rămâne, măcar o vreme, aici. Cât despre coincidență, credem că e alegere, e înzestrare, e har și menire, e responsabilitate enormă a păstori în parohia în care, retras printre cărți și morminte, ajuns la deplină înțelepciune și sfințenie a trudit, „sărac și cu sufletul nemângâiat”, părintele Iraclie. Răspunzând unui vechi îndemn al unor mari învățați ai neamului, părintele pre-decesor Constantin Urechie a consemnat cu migală și perseverență trecerea timpului și înlănțuirea evenimentelor mai mari și mai mici, așa conturându-se Cronica de la Frătăuți, care ajunge până după Primul Război Mondial, completată cu date statistice, datorii, despăgubiri de război, armament, prețuri ale mărfurilor, urmări ale războiului. Preotul Constantin Urechie își încheia scrierea în 1922, sugerând și sursele de documentare. Dar lucrarea ar fi rămas în manuscris, cunoscută doar de câțiva, dacă părintele paroh Viorel Dutciac n-ar fi trudit pentru cercetarea, adunarea și completarea informațiilor. Așa găsim referiri la evenimentele anilor : 1924, 1925, 1926, 1927, reconstituirea ajungând până în anii instalării dictaturii comuniste, după alt război, evacuare, foamete, boli și necazuri, încât, parafrazând cronicarii, ne întrebăm „cum de au rămas om trăitor în tine de mirare este”. Dacă același părinte Dutciac n-ar fi pregătit și ordonat vastul material adunat în acest volum, integrând armonios în relatările istorico-geografice, oamenii satului, școala, Biserica, graiul, obiceiu-rile și tradițiile legate de anotimpuri și sărbători specifice zonei, martiri, eroi și nume memorabile ale locului, n-am fi avut astăzi spre lectură și luare-aminte Cronica de la Frătăuții Noi. Era și timpul, pentru o așezare atestată atât de timpuriu, existând cu mult înainte de anul 1400, să apară condițiile necesare tipăririi acestei scrieri gen monografie, atât de solicitată de nevoia stabilirii identității locuitorilor de pe malul stâng al râului Suceava, desprinși din satul Frătăuți, de pe malul celălalt, devenind așezări distincte și prin toponimice. Deși constituit mai aproape de noi, satul Frătăuții Noi are act de identitate înaintea comunei din care s-a desprins. Chiar dacă el nu este „atât de lung ca Bilca și nici atât de răsfirat ca Horodnicul”, mi-aduc aminte de spusa neuitatului prof. Iancu Istrate care întâlnindu-se cu un bătrân ce se întorcea de la târg spre casă, acesta ar fi afirmat : „ Doamne, da-ntinse-s Frătăițele astea !” Așadar sunt cuprinzătoare și prin marile personalități pe care le-au dat. S-au născut și format, măcar în parte, personalități în domeniile: pictură, muzică, sculptură, științe exacte, justiție, teologie, literatură, medicină etc… Așezarea aceasta de gospodari de frunte trebuie să fie recunoscătoare și onorată, în același timp, că a dat, dintre cei mulți ce au participat, 152 de eroi în Primul Război și 136 în cel de-al Doilea; că, în forme diverse, a încercat să se împotrivească structurilor comuniste, plătind scump, prin alți martiri (Gh. I. Andrișan, I. Cuciureanu, I. C. Davidean, V. Isopescu). Ba și evenimentele din 1989, cu larma de excepție, mistificările halucinante, cu dezordinea organizată și dirijată au mai adăugat încă două victime din acest sat, la multele pierderi de vieți ale acestui neam care se afundă tot mai mult în decădere, neputință și năpastă. Cele două materiale ample despre graiul, tradițiile și obiceiurile satului, îndelung lucrate, semnate de Ileana Viola Ionesi și Otilia Cuciurean, revăzute și adăugate, preocupări statornice ale autoarelor, au găsit bunul prilej de a fi publica-te dovedind interes pentru valorificarea resurselor locale în studierea problemelor de limbă, folcloristică și etnografie. Volumul fiind o lucrare de largă circulație, de popularizare, de cunoaștere, considerăm că puteau lipsi paginile în care se consemnează întâmplări, obiceiuri povestite în graiul satului. Ele se puteau afla într-o publicație de dialectologie sau de etnografie și dialectologie (reviste de specialitate!). Transcrierea dialectologică e alta decât cea fonetică, utilă doar specialiștilor dialectologi, încurcând cititorul de rând. Secvența volumului Nume memorabile, modest formulată, se deschide cu un material extrem de dens referitor la Iraclie Porumbescu, nume cunoscut nu doar la Sucevița, Șipote, Stupca, Cernăuți, Frătăuții Noi, Bucovina, ci rostit cu venerație în întreaga Românie și dincolo de hotarele ei. Fiul părintelui Iraclie, Ciprian Porumbescu, e simbol național, e veșnicia plecată în eter de pe corzile viorii de la Stupca, e „Crai nou” al cosmosului muzicii românești, e întruparea tinereții în cântec. Și o altă pagină, Ciprian, alături de fragmente de manuscrise, documente, fotografii, care este un amplu poem în proză, gemând de metafore, ambele semnate de un alt sucevițean, cucernic părinte, profund cărturar și cel mai mare poet al Bucovinei contemporane, Constantin Hrehor, de curând doctor în științe istorice. Alte nume, prezente în această secvență, de păstrat în memorie pentru ceea ce au realizat sunt: Isidor cav. de Onciul, fost decan al facultății de Teologie Cernăuți, membru în Comitetul de Conducere al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, autor de manuale școlare, colaborator la revista Candela, traducător; Gheorghe Sirețchi, cercetător în domeniul matematicii, profesor doctor la Catedra de Analiză matematică, Universitatea București, colaborator la revistele de specialitate, autor al unor volume de exerciții de analiză funcțională și matematică; Teodor Schipor, pictor restaurator atât de cunoscut în Iași pentru migăloasa trudă de refacere a unor opere de artă de primă mărime; Ion Gheorghiță, sculptor de mare talent, cu expoziții personale organizate încă imediat după Unire, cu inovații și studii în plastica integrală, îmbinând pictura cu sculptura, cultivând gravura în lemn și lino-lemn, lăsându-ne ca moștenire artistică opere inspirate din creația populară; Vasile Precop, profesorul atâtor generații de liceeni, neînregimentat politic, de proverbială verticalitate, o personalitate puternică, îndrumător cultural fără odihnă, fondator al revistei de cultură „Septentrion”, editor al mai multor volume aparținând unor prozatori din Bucovina, autor de studii ample privitoare la operele marilor scriitori din această zonă geografică; Maria Schipor, solistă de muzică populară cu activitate deosebită, începută încă de pe băncile școlii, cu turnee prin țară și străinătate cu orchestra „Doina Moldovei”, cu o culegere amplă de cântece populare din Bucovina, „Pe drumul care merg eu”, și care, într-o vreme, a scris și versuri memorabile; Titus Rusu, fost procuror la Procuratura locală Constanța și apoi la Parchetul Curții de Apel Constanța, un om de onoare, onest, drept, care a știut de mic copil ce înseamnă a munci și a câștiga pâinea cu sudoarea frunții; a avut tăria de a rezista tuturor presiunilor, salvând Delta Dunării de la o privatizare frauduloasă. Întreaga viață și-a dedicat-o dreptății; Mihai Ungureanu, profesorul de franceză de la Colegiul de Arte și meserii „Gheorghe Asachi”, inspector de specialitate, profesor la Liceul „Mihai Eminescu“ Iași, colaborator permanent al revistei „Cronica” Iași, autor de volume de specialitate și neastâmpărat traducător (abordând domenii diverse!) din limba franceză ș.a. Volumul include și o fotocronică deosebit de bogată, cu materiale de excepție, unele rare, ce surprind aspecte din diverse evenimente și activități, gospodării, instituții, ansambluri folclorice, obiceiuri, morminte și pietre funerare, oameni care nu mai sunt printre noi, înmormântări și parastase, interioare, covoare, costume etc… Și celelalte secvențe ale volumului sunt presărate cu imagini, unele pentru identificare; altele, copii ale unor documente, manuscrise iar câteva puteau lipsi, fără a aduce daune lucrării, chiar dacă „familia e celula de bază a societății”. Acestea câteva își au locul într-un album de familie și nu într-o lucrare monografică a unei colectivități (pp.344, 346, 356, 366 ș.a.) Așa gândim și afirmăm, fără, credem, a pricinui supărări. Și apoi, într-o comunitate, un loc important pe lângă biserică, școală, poștă, jandarmerie îl are primăria. În Cronica sa, preotul Constantin Urechie face adnotări despre vremea când era primar Iftemie Ștreangă, „binevoitor bisericii și școlii” și care a ridicat edificii solicitate de epoca sa (biserică, școală, casa cooperatorului, Cabinetul de lectură etc…) Ne așteptam să întâlnim în acest volum ideea că Frătăuții Noi, cu o atestare atât de timpurie, a avut mai mulți primari, tot așa de vrednici ca și cel prezent, și pentru faptele și atitudinile lor în vremuri poate mai năpăstuite, dar cu siguranță mai înălțătoare decât cele de acum, să fie măcar consemnați spre rămânere în memoria comunității, spre cinstirea lor. Ca și cum n-am fi avut nimic de obiectat, afirmăm că lucrarea este una meritorie, de interes, care se impune ca o scriere de referință peste ani pentru o importantă comunitate din nordul românesc. Prof. LUCA BEJENARIU