Puțini însă dintre pelerinii care vin aici știu cine sunt cei care au clădit așezământul religios în cauză, aparținători la un popor și o istorie ce se desfășoară spațio-temporal pe o perioadă de 6.000 de ani. Mulți percep Armenia, ca stat, ca pe o simplă fostă republică sovietică, precum Turkmenistanul, Azerbaidjanul, Ucraina sau Basarabia, ce și-a recăpătat independența după destrămarea URSS. Dând timpul înapoi, vom încerca în câteva rânduri să parcurgem șase milenii de istorie, spre un început de lămurire a cititorilor. Mai întâi unde se află Armenia? În Munții Caucaz, fiind puntea de legătură între Europa și Asia, locul unde s-au confruntat marile imperii mondiale: asirian, babilonian, persan, med, urartrit și, în timpurile contemporane, țarist și sovietic. Tot acolo, zice Biblia, se află Muntele Ararat (6.642 m) unde a eșuat corabia lui Noe după Potop. Unul dintre strănepoții lui Noe, Haik, a dat și numele de mai târziu al țării, Hajastan sau Hajestan, ulterior Armenia, de la un Armen sau o rudă îndepărtată a lui Haik. Părerile sunt împărțite, alții considerând că Armenia vine de la Lacul Urmia. Un rege din acest neam ales, Abcar de Edessa, se îmbolnăvește de lepră și-i scrie o scrisoare chiar Mântuitorului Hristos pe care-L roagă să-i facă o vizită în capitală, la Edessa, și să-l vindece de lepră, crezând că minunile Domnului „nu sunt ale unui om, ci ale unui Dumnezeu. Nu există nimeni printre oameni care să învie morții. Dumnezeu singur are această putere.” Prin mâna lui Tadeu Apostolul, Abcar este vindecat, mărturisindu-și credința astfel. Ulterior, Apostolii Tadeu și Bartolomeu, împreună, răspândesc credința în părțile Armeniei, fiind primii „luminători” sau cei care au propovăduit Cuvântul Domnului, Evanghelia, aici. Tadeu aduce în Armenia lancea cu care a fost străpuns Hristos pe Cruce, iar Bartolomeu vine cu icoana Sfintei Fecioare Maria pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Și aici trebuie spusă cea mai frumoasă parte a poveștii noastre: un oarecare fiu de nobil răzvrătit de la curte, pe numele său Grigorie Partev, fiul lui Anag, pleacă la Cezareea, îmbrățișând religia creștină, însă, vezi bine cititorule, socoteala din târg nu se prea potrivește cu cea de acasă, căci, revenind la curte, acesta refuză să aducă ofrande zeiței păgâne Anahid, pe care o adora regele Dârtad, care-l pedepsi pe nobilul Grigorie să stea închis într-o temniță rece și aspră în fortăreața Khor Virab sau Mănăstirea Peșterii. Și acolo a stat șapte ani. Grav bolnav, regele îl scoate din temniță și Grigorie îl vindecă, iar regele nostru din poveste acceptă creștinismul cu Grigorie Luminătorul ca episcop și astfel, la 301, Dârtad sau Tiridate al III-lea cel Mare proclamă prin edict creștinismul ca religie oficială a statului, Armenia devenind astfel primul stat creștin din istorie, cu 11 ani înainte de Edictul de la Mediolanum, promulgat de Constantin cel Mare. Grigorie Luminătorul este considerat, pe bună dreptate, drept primul Patriarh și Catholicos al Armenilor, reședința sa fiind situată la 18 km de Erevan (azi capitala Armeniei) la Ecimiadzin. Biserica prospera și credincioșii aveau nevoie de Cuvântul Domnului în limba lor, căci Liturghia se oficia în siriacă și greacă. Atunci, se întâmplă miracolul cărții. Sub păstorirea catolicosului Sahag Partev, un călugăr luminat la minte, Mesrob Mașdoț, către 406, după doi ani de muncă asiduă, încropește un alfabet de 36 de litere, slove care, conform tradiției, i-au fost scrise pe o stâncă chiar de Dumnezeu, precum oarecând i s-au dat Cele 10 Porunci lui Moise în Sinai. Așa s-a reușit să se traducă Biblia integral din greacă sau Asdvațașunci (Suflarea lui Dumnezeu), scrierile Sfinților Părinți, Liturghierul și alte cărți de cult. Tot Mesrob le dă literele și georgienilor sau kvartelilor sau ivirilor. Valurile istoriei i-au determinat pe armeni să migreze spre Europa și să ajungă și în părțile moldave, negoțul lor ajutând într-o mare măsură la prosperitatea economică a Moldovei. Așa se face că, la 30 iulie 1401, vrednicul de pomenire voievod Alexandru cel Bun încuviințează printr-un hrisov domnesc înscăunarea unui episcop armean la Suceava, în persoana lui Ohanes. Cu unele mici excepții ce au ținut de neînțelegeri dogmatice, precum cele cu domnitorii Petru Rareș, Ștefan Rareș, Ștefan Tomșa, care i-au persecutat pe armeni, comunitatea armeană a fuzionat cu cea românească autohtonă, mai ales în Moldova, până astăzi, de aici răspândindu-se pe întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Nu trebuie uitat nici faptul că fostul Catolicos Vașken I era originar din România, iar în Suceava avem mărturii armenești consistente, ca să le enumerăm în treacăt pe câteva dintre acestea: Biserica Sfânta Cruce de lângă autogara municipală, Biserica Turnul Roșu sau Sfântul Simeon, Mănăstirea Zamca sau Sfântul Oxen și, desigur, Mănăstirea Hagigadar.
Comentarii