Nonconformiștii de pe Arbat

Rusia poate fi iubită și urâtă cu patimă. Este ca o femeie mofturoasă care te alintă, dar care te și înșală. Este ca un chip oglindit într-o prismă de cristal. Mereu ți se arată altă și altă față.

 

Are nostalgia în sânge. Rusia este sentimentală și răzbunătoare. Te iartă, dar nu te cruță. Cât sânge omenesc nu s-a vărsat pentru Rusia? De câte daruri ale Iadului nu a avut parte? Unul din darurile Iadului a fost comunismul. Dictatura proletariatului – crimă și seducție. Rusia te impresionează și te înspăimântă. Mulți și-au pierdut capul din pricina ei, atrași de o vrajă malefică. Mereu Rusia a fost mistică și vizionară. Există o Rusie excesiv de realistă și răzbunătoare. Mereu și-a strigat țelurile imperialiste. Rusia este duplicitară și-și tăgăduiește cu indignare naționalismul. În acea zi de mijloc de noiembrie a anului 1990, la Moscova ningea. Ningea ca într-un poem de Serghei Esenin. Mergeam din nedumerire în nedumerire, preocupat de cele spuse de o prietenă de la Chișinău: „Dacă ajungi la Moscova, caută neapăratul Arbatul. Vei vedea că și rușii au o Piață a Universității.” Am ajuns pe Arbat. Este o stradă care merită toată atenția. Multor ruși le trezește spaime adânci. Aici își avea sediul NKVD-ul, temuta securitate roșie. Acum i se spune strada Artelor Plastice și a Poeziei. Sute de tablouri sunt expuse la vedere. Întâlnești toate manierele de pictură. De la cea naivă până la ultimul curent de la Paris. Nu după mult timp am auzit un glas de femeie, m-am apropiat și iată ce spunea celor adunați în preajma ei: „Comuniștilor nu le dau voie să asculte”, „Gorbaciov nu merită Premiul Nobel”, „Comuniști, plecați în Piața Roșie, luați-l pe Lenin și îngropați-vă în Siberia”. Sunt câteva dintre frazele pe care le-am reținut. Unii o aplaudau, alții o contestau. Am intrat într-un grup compact al celor care o aplaudau. Au fost și alți vorbitori, care vorbeau despre: „moralitatea comunistă”, „despre dezlănțuirea veninoasă a KGB-ului”. Priveam nedumerit în jurul meu. Niciun milițian. Se pare că ei acționau mai subtil. Îi ridicau pe vorbitori din altă parte. A venit rândul lui Ruslan Halmatov, poet al Arbatului, care recita din creația sa versuri contestatare la adresa comunismului. Lângă el am zărit un chip palid. Avea obrazul supt și privirea îi era tristă și obosită. Purta o pălărie neagră. Intrigat de acea apariție dostoievskiană, m-am apropiat de el. S-a recomandat: Vladimir Sinoski, poet de forță al Arbatului, deportat în Siberia și urgisit de KGB. Mi a spus că nu este decât „o picătură de sânge sonoră, căzută în noapte”. A fost schingiuit și din cauza opiniilor lui a avut parte de nedreptăți. Vorbea fluent franceze, engleza și germana. Mi-a oferit volumul său de versuri, din care re-produc: „Statul sunt eu,/ a spus regele rumegând./ Șeful Comitetului Central al PCUS/ bea cu plăcere, mănâncă cu poftă,/ oamenii toți doresc să mănânce.// sau: „Vouă, celor care v-au crescut fălcile,/ care în Kremlin stați la ședințe/ nemaiputând de bine, nu vă doresc/ atâta durere, vreau să vă fie frică”. Cei prezenți l-au aplaudat minute în șir. Ne-am despărțit prieteni. Toate acestea se petreceau la 10 minute de mers pe jos până la Piața Roșie, la Kremlin. Mausoleul nu m-a impresionat. Am refuzat să intru pentru a-i vedea chipul „celui mai viu dintre toți viii”. Să fie oare chipul lui Lenin? Se vorbește că nu ar fi al lui. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi fost schimbat cu altul. Am privit spectacolul schimbării gărzii și am vizitat Muzeul Kremlinului. Pe 10 octombrie 1990 a avut loc o demonstrație a femeilor, care au declarat blocadă sexuală membrilor CC al PCUS. Bărbații care s-au alăturat demonstrantelor au cerut să nu se mai aloce fonduri pentru înarmare. S-a strigat lozinca „Un submarin atomic costă 5 miliarde de prezervative”. S-a mai cerut transformarea sumelor alo-cate înarmării în fondul pentru combaterea maladiei SIDA și folosirea lor la fabricarea prezervativelor. Nu știu dacă blocada cerută a fost și pentru membrele CC al PCUS. S-a cântat „Moartea vine, umple cupele.” Mi l-am închipuit pe Serghei Esenin lângă mine și îi auzeam vocea recitând „Moscova cârciumăreasă”. Atunci m-am așezat la o masă din restaurantul „Praga” și am scris acest poem: Dacă Serghei Esenin ar mai fi trăit Frate de lacrimă și de pahar mi ar fi El pentru un mesteacăn și-ar pune în piept cuțitul Eu pentru o vioară aș legăna în brațe marea Și am intra în crâșma ce ne-aține calea, Lăsând la ușă viscolul ca să ne-njure El m-ar săruta rusește de trei ori Întors i-ar fi sărutul pe-amândoi obrajii El mi ar vorbi de Isadora lui cu coapsa brună Eu despre a mea, cu coapsa albă de mesteacăn În zorii zilei beți guralivi am ieși din crâșmă Ținându-ne de după umeri hohotind ca doi smintiți.