Poet din categoria damnaților

Fără să ducă lipsă de poeți, Bârladul are în Mihai Sultana Vicol un răzvrătit sigur de destinul său literar. Scrie poezie în paralel cu practicarea unei publicistici cu ținte fixe: doborârea hoției, demascarea inamicilor Unirii Basarabiei cu România și purificarea sufletului uman prin cuvântul tipărit.

 

Cum ar putea un astfel de mânuitor de condei să scrie în tonuri călduțe, când programarea sa astrală este alta? Poet din categoria damnaților, identitatea sa se descoperă în explorări poetice ce presupun apelul permanent la biografie, ceea ce nu este imputabil, dimpotrivă, textele „elucidând” în chip admirabil, izbutit, zona sufletească în care refuzarea cotidianului ia forme atât de vehemente încât muzicalitatea și reliefurile sentimentale cuminți nu-și mai au rost. Modernitatea sa decurge din convingerea că înseși cuvintele nu-l pot susține și exprima până la capăt; poate tocmai de aceea, în discursul său liric renunță la invențiunile atât de frecvente, la alții, azi, în genul „artă pentru text”, rezultatul fiind pentru cei care practică procedeul doar „text”, nimic mai mult. La distanță de aceștia, precaut, gestionându-și cu mână sigură reperele biografice proprii, uneori scandaloase, Mihai Sultana Vicol încarnează în variantă bârlădeană poetul total, refuzând prefăcătoria, necruțător cu sine însuși nu numai în viață, ci și în poezie. Necruțător, adică liber, o libertate specială, Dumnezeul său nefiind stabil. E de mirare că până acum nu s-a găsit nimeni care să-l așeze în familia poeților din care face parte un Dimitrie Stelaru, de pildă; dar, timpul nu-i trecut. Este un expresionist tenace, mânat de poezia din capul său spre alte zări numite, pe rând, înainte de 1989… „poetul care trebuie dat afară din Bârlad sau aruncat în închisoare, să tacă odată!”. L-au ținut doar flămând și disperat; după 1998 – autoexilat în Basarabia. Apoi, cutreierarea Bucovinei, încercând, cu mâinile goale și adeseori singur, să coboare Țara Fagilor de pe crucea unde stă răstignită… Într-un volum de versuri, „Cucuta supremă”, editat la Editura „Axa” din Botoșani, Mihai Sultana Vicol scrie de la început „Te iubesc Basarabia/ mâna mea dreaptă îți aparține”. Nu complică lucrurile, deși ar fi putut să o facă. El spune, fără să se înrobească stilului oral. La o poezie mai departe, dăm de primul său autoportret, un amestec de metaforă memorabilă și dureri neexprimate – „legat la ochi cu dimineața/ și singur (…) între aripi de cuc” –, căci nu poate exista poet care să nu se simtă condamnat; de bună seamă, cucul e tot un fel de… ”cucută”, din moment ce întruchipează singurătatea supremă. Sunt poezii scurte, adesea încorporând în ele personaje pregătite pentru întâlnirea cu cititorul și chiar cu mileniul III: „prințul Mâșchin” – „era ovaționat de alcool,/ la distanță de o moarte”; Iov însuși joacă rolul lui… Mihai Sultana Vicol ca pentru a se curăța de impuritățile biblice: „unde suntem noi/ cei din noiembrie-bestie dragă?”. Ceea ce poetul crede că refuză cărții sale, și anume direcțiunea sentimentală, se întoarce cu vârf și îndesat împotriva sa. „Cucul”, Mihai Sultana Vicol, nu se menajează, cum am mai spus, nici în viață, nici în poezie, convins că după moarte va învia ca să poată fi chemat la… Judecata de Apoi a femeilor. Numai Mihai Sultana Vicol a putut să scrie despre sine, ca semn de netăgăduit că nu-l preocupă ce se petrece în jurul său, „vuietul vremii”, versuri ca acestea, coborând singur-singurel, până-n fața ultimei oglinzi, cea prin care nu pot trece decât cuvintele sale. …Se risipește prin orașe moldave, lăsându-și urma sub zidurile Căprianei, celebra mănăstire din Basarabia, sau sub cele ale Suceviței, supărat că mulți conaționali de-ai săi nu sunt vrednici de înaintași. Singura lui protecție, prin peregrinările sale prin lumea largă, e mâhnirea lui Bacovia, din care se nasc multe din versurile sale. ION TRIF PLEȘA