Mihai Eminescu și istoria Bucovinei (I)

Eudoxiu Hurmuzachi (29.IX.1812 – 10.II.1874), istoric și publicist, născut la Cernauca din regiunea Cernăuți (azi Ucraina), a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic, fiind cunoscut drept un mare patriot bucovinean.

 

În activitatea sa a făcut ample cercetări în arhive privind istoria românilor. În anul 1849 a făcut parte din delegația care a prezentat autorităților austriece cerința recunoașterii Bucovinei ca entitate etnică. A îndeplinit și funcția de vicecăpitan și căpitan al Bucovinei. A scris mai multe studii de istorie și a inițiat adunarea a peste 6000 de documente privind țările române, constituind atât de cunoscuta „Colecție Hurmuzachi”. Asupra acestor documente, cu un înalt sentiment de solidaritate și respect față de conținutul lor, s-a aplecat Mihai Eminescu între anii 1875-1878 și a tradus volumul I din Fragmente zur Geschichte der Rumänen (Fragmente din istoria românilor). În vara anului 1878, la sugestia doctorului Kremnitz, Mihai Eminescu plecase la moșia junimistului Nicolae Mandrea de la Florești, din Dolj, pentru odihnă de câteva săptămâni, cu recomandarea de a nu citi. Și, totuși, Mihai Eminescu a tradus volumul de istorie menționat mai sus. În timpul acesta a fost vizitat de Ion Slavici, care l-a găsit în „toane bune și sănătate”. După cum se știe, poetul nu a semnat traducerea acestui volum deoarece punea puțin preț pe notorietatea sa. Parcurgând paginile traducerii Fragmente din istoria românilor cititorii avizați rămân surprinși de cursivitatea acestei traduceri față de oricare alta de până atunci. Se observă o anumită plăcere a traducătorului, o fluență a curgerii cuvintelor din limba română și un ritm inconfundabil. Istoria noastră, trecutul nostru erau învestite cu dimensiuni eroice, mitice și cu temei de nădejde pentru viitor. Într-un articol publicat în februarie 1880 în ziarul “Timpul”, poetul vorbea admirabil despre „geniul neîmbătrânit al istoriei românilor”, despre independența noastră nu ca rezultat al unui război, ci ca „suma vieții noastre istorice”, despre poporul român „ca un prinț… cu sceptrul și coroana alături” și alte astfel de aprecieri. Deși în Bucovina ocupată de austrieci nu se putea studia la școală istoria românilor, elevul Mihai Eminescu a intrat, prin grija dascălului său, Aron Pumnul, în frumoasa pasiune pentru istorie și mai cu seamă față de istoria Bucovinei. La Cernăuți, în Obergymnasium, profesorul Ernst Rudolf Neubauer (ulterior director al Liceului “Eudoxiu Hurmuzachi”) îl prețuia în mod deosebit pe elevul său Mihai Eminescu la orele de istorie universală. În biblioteca tribunului transilvan venit la Cernăuți, viitorul poet a parcurs multe pagini, de la Hronicul lui Șincai la A.T. Laurian. Pentru Mihai Eminescu istoria națională a însemnat un teritoriu sacru. A rămas celebră deplasarea pe jos a lui Mihai Eminescu de la Cernăuți la Blaj, după moartea lui Aron Pumnul, și interiorizarea realităților românești de pe acest traseu simbolic. Fiecare palmă de pământ, fiecare curs de apă, fiecare arbore („râul, ramul” – cum o va spune mai târziu), fiecare monument evocă istorie. La Viena și Berlin, Eminescu a continuat studiul istoriei, cu accent pe perioadele vechi, în dorința de a înțelege succesiunea și stingerea vechilor civilizații. Din inițiativa lui Eminescu, cunoscător al istoriei Bucovinei, s-a pornit organizarea sărbătorii de la Putna, la 15 august 1871, la 400 de ani de la întemeierea acestui mare simbol în istoria Moldovei. Cu acest prilej a fost evocată figura lui Ștefan cel Mare, atletul creștinătății, cum l-au numit oamenii vremii. …„o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și (…) am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate” – spunea poetul. Și prin traducerea amintită, Mihai Eminescu urmărea scoaterea la lumină a unor personalități și evenimente care să conducă la concluzii definitorii pentru devenirea poporului român. Cât privește un model ideal pentru poporul român, Eminescu îl căuta în Dacia antică, în Evul Mediu și în alte perioade istorice și avea în vedere, în primul rând, unitatea națională. Istoria, sinteza trecutului, a beneficiat de viziunea personală integratoare a poetului și evenimentele au fost încorporate în șirul neîntrerupt al devenirii românești.