Un grec printre robe

Avocat foarte cunoscut și poet știut mai cu seamă de cunoscători, Vasile Tudor și-a lansat primul volum de poezii, „Pietre curgătoare” (colecția „Conexiuni”, Editura Paralela 45, Pitești, 2011), la sfârșitul săptămânii trecute. Întâlnirea oficială cu „debutantul” și cartea a fost un succes de public, atât prin număr, cât și prin calitatea celor aflați la eveniment.

 

Despre autor și volum au vorbit scriitorii Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Călin Vlasie (editorul), Adrian Alui Gheorghe, aproape fiindu-le Nicolae Sava, Radu Florescu ș.a., alături de numeroși scriitori suceveni. În locul criticului literar Mircea A. Diaconu, după o lectură atentă a volumului ieșit de sub tipar doar cu 2-3 zile înainte, a vorbit nuanțat Sabina Fînaru. Opiniile lui Mircea A. Diaconu sunt însă reținute pe coperta a patra a cărții, el decizând: „În fine, un poet, Vasile Tudor”. Aceasta după ce din prime rânduri anticipase că poezia lui Vasile Tudor ar fi putut constitui „o surpriză” doar „pentru cei care nu i-au mai citit un vers de zeci de ani”. Publicând un volum (sau publicând „volumul”?!) „atât de târziu”, aflăm că Vasile Tudor vine spre cititorii săi având „convingerea că nu trădează pe nimeni, cu atât mai puțin poezia”. Deși am schimbat în acest scop câteva vorbe cu autorul, deși m-am străduit să ascult cu atenție ce spun apropiații săi și, deja, cei ai cărții sale, parcurgând „Pietre curgătoare” n-am izbutit să decid dacă volumul conține doar texte de odinioară ori dacă nu cumva a absorbit și versuri notate mai de curând. Alcătuit din trei părți („Sonetele către Absență”, „Rondul de Singurătate” și „Gelozii pe structurile fixe”), ce ar părea a se succede cronologic, volumul propune vocile a trei roluri poetice în subțiri contururi și în tainic dialog. Vocile nu sunt nicidecum străine una de alta și le recunoaștem acordurile optzeciste, cu, pe alocuri, adieri dinspre deceniul anterior și chiar dinspre anii ’60 (la nivelul unor secvențe de temă ori tipuri de discurs). Până și lectura a doar câteva texte risipește tentația de a le recepta ca fiind producțiile unui „debutant”. Cursivitatea, coerența, firescul versurilor, densitatea miniaturii nu indică neapărat ușurința cu care se iscă, ci mai curând știința, siguranța cu care sunt alese și decupate din fluxul gândirii poetice. Aceste achiziții se observă, bunăoară, în grația cu care poetul abordează sonetul ori, atunci când e folosită, în fluența rimei (rima însăși, prin aceea că nu o evită!, semnificând o atitudine atât față de poezie, cât și față de receptor). Autorul își dezvăluie, printre altele, portrete; întâlnim chiar un text numit astfel (p. 105), deși nu acela ne-a atras în mod special atenția, ci altele netitrate: „…în frigul luminii sunt/ fereastră mâzgălită/ de cuvânt…”, p. 91, unde „mâzgălirea” nu e maculare, ci codificare, și „…dar mai întâi/ raportul dintre arbori și păsări/ e zborul…!”, p. 80, ce poate fi percepută ca definiție a poeziei înseși. Un spirit elegiac, deținând un echipament cultural și instrumente scripturale pe care le etalează fără emfază, își dezvăluie sufletul dintr-o perspectivă a naturaleții confesive, uneori marcându-și intenția: „…scrii cu sufletul/ pari demodat/ numai firescul e astfel…” („Firesc”, p. 95); iar naturalețea e prezentă în varii ipostaze (de ex. „Simplu”, p. 90). Sufletul se regăsește și în abordarea unor teme creștine, a căror decodificare implică adesea intertextualitatea: „Amin” (p. 66), „Judecata cea Dintâi” (99), „Foamete de Mine” (101), „Cina cea de Mine” (104). Interesant este că autorul arată și un suflet pentru Eminescu, uneori chiar eminescian; întâlnim, astfel, o dedicație („Ucenicie” se dedică „Domnului Mihai Eminescu”, p. 111); „O călărire” sau „Atât de…” îi invocă poezia, iar excelenta „Cu emoții” (p. 109) e o transcriere postmodernă: „Ah, hipnoticele unde/ În cuvinte mă ajung”. Doar ca mic adaos la o schiță de portret, anunț aici și existența în carte a unui „Sonet către Robe” (p. 28), ce conține atât rânduri ce pot fi receptate din perspectiva unei intenții critice aplicate în zona socio-profesională sau chiar spre largul lumii („Dreptatea pare-n vorbe/ Rostogolite-n zar”), cât și acest distih final: „Sunt singur printre robe/ «Sunt grec iar nu barbar»”.