Un frumos roman

Reeditarea romanului Octavia al lui Grigore Ilisei de către Editura Feedback din Iași în 2010 reactivează nu doar un motiv literar (cel al florii ofilite sadoveniene) și o tipologie tradițională, ci și o problemă esențială, a modernității abordării tradiționalului.

 

Eventualii necititori ai Octaviei la data apariției (1986) și noua generație de cititori pot vedea ce a fost/este acest roman îndrăzneț atunci cu ajutorul unor materiale auxiliare care însoțesc cartea: un ,,cuvânt înainte”, un comentariu al unui notoriu specialist – Liviu Leonte – în literatura actuală și o notă biografică privind autorul. Universitarul Liviu Leonte rezumă evaluativ: Octavia ,,propune câteva bune scene din viața de provincie, văzută cu precădere în intimitatea vieții de familie (…) Tentative succesive de apropiere, un proces anevoios de cunoaștere reciprocă, închegarea unei legături trainice, a unei iubiri din care nu lipsesc momentele de izolare, de refugiu. Poezia interiorului, ritualul întâlnirilor cu cercul de prieteni completează tabloul unei vieți care curge fără conflicte mari”. După apariția unui eveniment foarte grav – paralizarea Octaviei – ,,narațiunea capătă – continuă criticul – o altă dimensiune, romancierul se îndreaptă spre interiorul personajului (…), introduce și elemente premonitorii, situate între realitate și halucinație, evenimente petrecute în adolescența Octaviei (…), reacțiile exacerbate ale eroinei în momentele de criză (…). Partea cea mai substanțială a romanului rămâne confruntarea eroinei cu boala, procesul asumării condiției de infirmitate”, acutizarea reacțiilor și – adăugăm – conflictualitatea și soluționările ei efemere, disperarea, reactivarea mobilurilor anatomo-fiziologice maladive până la tiranizarea îngrijitorilor ei (mama și soțul Emil), care, acoperind cel puțin trei sferturi din pagini, fac din Octavia un roman al bolii, al durerii, temă universală. E de spus că Octavia nu este doar ,,o privire spre interior”, ci și o amplă privire din interiorul protagonistei și al altor personaje (bunica, mama Maria ș.a.), ceea ce presupune o mare comprehensiune și disponibilitate coparticipativă cu talentul de a exprima infrastructura umană a tuturor vârstelor, ceea ce nu-i o simplă nuanță în aprecierea complexității narațiunii sale. Octavia ar putea avea un motto din Labiș: ,,Nimic din ce-i uman nu poți să negi. /Și un entuziasm al întristării /Există pentru oamenii întregi”. Deși protagonista nu are virtuțile și posibilul maniacal al ,,problematicilor” (din motive de mentalitate parentală, nu a urmat studii superioare umanistice – desigur, nu obligatoriu complexante), autorul practică într-un fel al său pluriperspectivismul naratorial, realizând numeroase portrete, sondând, relaționând și intercondiționând gradat, realist, descoperirile etiopato-genetice, ,,meridianele” ascunse ale ființei. La Grigore Ilisei, povestirea nu este numai relatare, derulare; este și surprinderea de transferuri psihologice, unele pozitive, altele negative în unele momente, dar niciodată imuabile, negativul, privit cu solidaritate și prin mărturisirea mântuitoare, ajungând pozitiv, stimulator, umanizator, iar asta nu limitat la familie, ci și la medici (cehul Nowotny, medicul concitadin), ca și la o pacientă impresionantă, Olivia, întruchipări de modele. Mai mult, privirea celor din jur se relaționează cu autoprivirea / autoevaluarea Octaviei, astfel că împietrirea dintr-un moment evoluează emoțional spre ,,slujitorii” ei iubitori, iar grație lor, se manifestă ca autoiluminare. Monologul frecvent, tăcerea ,,grăitoare” mai ales în retrospective dobândesc valoare de comunicare, oglinzile interumanului nu rămân doar retrovizoare, ci și prospectoare /prevestitoare de benefic, de trecere de la inconștient și subconștient la conștient, de devenire morală modelatoare pentru cititor. Fiecare idee de aici ar putea fi ilustrată cu pagini întregi (pagini de întreguri stenice), dar cel mai puternic sensibilizatoare și antifatalistă este retrospectiva din final a Octaviei; reamintindu-și de tăria mamei în fața inexorabilului, ea gândește autoizbăvitor: ,,Atâta vreme cât în trupul maică-si suflase o boare de viață, nu se încovoiase cu totul. De ce ea, fiica, nu văzuse aceasta (…)? I-am otrăvit amărâta de viață, i-am scurtat zilele (…) În sufletul Octaviei cutreiera(u) o nesfârșită durere și părere de rău. Din ochi începură a se prelinge lacrimi calde, aproape fierbinți. Un izvor ce străpunsese parcă o stâncă. (…) Clopotele (…) nu mai împrăștiau zvonul amenințător de furtună…Octavia plângea acum în hohote. Era zdrobită, dar simțea, totodată, o ușurare. O durere a regăsirii de sine”. O asemenea carte poate intra într-o bibliografie selectivă a terapeutizării prin spiritual, care face cinste autorului în contextul multor ani din urmă când a proliferat literatura (și pseudoliteratura) răului /distrugerii omenescului.