Mâhnirea poetului cernăuțean Ilie T. Zegrea

Vorbind de Cernăuți, trebuie precizat că ținutul amintește de rezistența de odinioară a culturii românești din Bucovina. De aceea nu poți să nu încerci o fugară incursiune în ceea ce reprezintă manifestările de expresie literară din zilele noastre.

 

Dacă odinioară Cernăuții constituiau un punct de reper pentru spiritualitatea națională, zona nu mai înseamnă azi decât un element de referință pentru spiritualitatea ce ne reprezintă. Altfel spus (păstrând coordonatele enunțate), e un adevărat risc să fii român și să mai și gândești asemenea, deci să te simți între coordonatele firave de care aparții. Cei câțiva scriitori români de acolo (Ilie Tudor Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Grigore Crigan, Mircea Lutic, Ștefan Hostiuc și alții) încearcă să reziste asaltului la care sunt supuși în permanență, făcând efortul de a nu pierde relația normală cu Patria în dureroasa încercare de a rămâne în picioare. Unul dintre aceștia este poetul Ilie Tudor Zegrea, poate cel mai interesant dintre ei, în vocea sa auzindu-se durerea înăbușită a celor ce visează și comunică în aceeași gramatică a speranței, altfel spus, a românilor din Ucraina (și îndeosebi din nordul Bucovinei): ,,Tăcerea-i un recviem târziu /Cad păsări moarte slovele-n pustiu /Și nu aud nici zgomote, nici șoapte”. Parcurgând textele volumului de față , ,,101 poeme”, Editura Biodova, București, 2010 (o antologie ce exprimă voia autorului), încerci o reală nedumerire vizavi de starea sentimentală a poetului. În glasul lui se adună și s-au adunat, trebuie să conchizi, strigătele nemulțumiților dintotdeauna și vaga speranță a acestora de schimbare a destinului dat: ,,Vine moartea pe cărare /c-un sicriu la cingătoare /și cu șoldul dezgolit /în metafore sfințit”. De altfel, ,,Poetul strigă șansa acestei lumi prin piețe”, iar ,,Moartea, la fel dimineața, mă salută din mers”. Ceea ce trebuie semnalat, credem a fi nota militantă ce-și menține prezența de-a lungul întregii culegeri. Poetul nu poate deveni indiferent atunci când în realitatea de fiecare zi persistă nedreptățile suportate de generația sa și de cei de dinaintea lui: ,,Unde e ochiul ce poate prinde adierea clipei /Când sufletului i se pare trupul prea mic și îngust?”. Un alt poem se intitulează, nu fără sens, ,,Refuzul prezentului”, așa cum cel din vecinătatea acestuia poartă un titlu edificator – ,,Exerciții de singurătate”; aceste simple departajări marcând de altfel situația disperată a românilor din Cernăuți sau din Herța, de la Boian ori de la Tereblecea (devenită Porubnoie), ca și de pretutindeni din zona bucovineană de altădată. Este și motivul pentru care autorul crede că ,,Viața în noi e mai subțire ca respirația unei icoane”, iar ,,Pielea nopții” nu poate fi altfel decât ,,rece ca un brici”. Din aceste și multe alte considerente, soarta conaționalilor săi, ai autorului despre care scriem, Ilie T. Zegrea, rămâne amară și mai mult decât atât. Este și explicația pentru care ,,Veacul plânge cu capul pe genunchii mei, neajutorați”, în vreme ce orașele ,,intră iar în comă”. De aici și concluzia poetului marcată prin asemenea note deloc vesele: ,,Ce veac târziu și ce colinde triste…”. De altminteri, un text se intitulează în aceeași prelungire afectivă ,,Ce veac târziu”, deducție care adaugă încă o caracteristică emotivă ce trimite spre realitatea rurală, acolo unde satele par și sunt ,,condamnate să existe /În golul dintre moarte și tării”. Altfel nici nu se explică de ce poetul își simte inima ,,tristă ca geamul unui abator”. Și iată o perspectivă de neuitat asupra vechii capitale a Bucovinei (,,Sfârșit de veac la Cernăuți”): ,,Fostul micul Paris doarme cu botul pe labe”, în vreme ce zidurile bătrâne ale aceleiași urbe își ,,vâră pumnii în gura Istoriei până la cot”. Nu e deloc inutil să adăugăm că Ilie T. Zegrea are tot dreptul să se întrebe: ,,Ce sânge cald ai tu, neamul meu? /Cât adevăr în vine, câtă minciună?”. Pentru a-și răspunde nemulțumit: ,,Strigătul meu e parcă al nimănui /Și pleoapa cade grea pe-o nouă rană”. Sunt construcții prin care poetul declară, ca să nu spunem zadarnic, adică în mod inutil, ,,Zilnic sunt tras pe roata /de argint a insomniei”. Ceea ce vrea să însemne că nota dominantă a poeziei sale o reprezintă revolta, strigătul înăbușit, mâhnirea etc., elemente ce definesc un nemulțumit (și nu numai), care nu-și concepe existența fără o necesară responsabilitate socială. Toate cele menționate nu înseamnă că accentele melancolice și cele dependente de patosul erotic lipsesc; numai că poetul își măsoară cu exigență, cu atenție încărcătura emoțională, fără a face concesii declarațiilor inutile, adică banale: ,,Iubito, vine Toamna și cade înserarea”, zice el, sau ,,Deschideți fereastra că ninge /Cu sufletul meu peste burg”. Concluzionând, se poate adăuga că toate acestea, deci întregul set de poeme, mai exact cele ,,101 poeme” (generic înscris pe coperta cărții) reliefează calitatea de excepție a poetului Ilie T. Zegrea, altfel zis, distincția celui ce dincolo de asprimea conotațiilor pe care trebuie să le suporte, reușește să-și facă auzită vocea, și nu o voce oarecare. (A nu se pierde din vedere un amănunt esențial: poetul trăiește într-un altfel de mediu lingvistic, ce n-are nicio tangență cu expresia și expresivitatea sa). Credem că și de aceea, Constantin Hrehor, într-o notă consacrată lui Ilie T. Zegrea, confratele din Bucovina rămas sub umbra ocupației slave, apreciază că avem de-a face cu ,,un destin tragic în oglinda căruia se reflectă întregul Cernăuți, de ieri și de azi”. Cuvinte ce pot ține loc de necesara concluzie.