Om de cultură, poet, prozator, dramaturg și filosof, profesorul Traian Chelariu a strălucit aidoma unui meteor pe cerul unei „Bucovine care ne doare”.
Și asta nu numai datorită obârșiei sau pregătirii sale (la Universitatea din Cernăuți), ci mai ales că ultimii doi ani ai vieții i-a petrecut în Suceava, ca profesor la Catedra de Pedagogie-Psihologie a Institutului de Învățământ Superior, întregind prin personalitatea sa covârșitoare „buchetul de trandafiri” hărăzit să lumineze Țara de Sus, alcătuit din nume de rezonanță națională și nu numai, precum Constantin Ciopraga, Constantin Corduneanu, I.D. Lăudat, Ioan C. Roman, C.I. Rățoi, C. Moisa, Grigore Foit ș.a. În contextul spiritului academic ce se instaura „în proaspătul locaș de cultură sucevean”, prof. Traian Chelariu era cu totul deosebit, evadând adesea din arealul de reflecție „Magister dixit”, dar nu „coborând” la noi, ci ridicându-ne pe noi către „Înălțimea Sa”. Ne devenise multora dintre noi, învățăceii săi, „un fel de frate mai mare”. Spre norocul meu, m-am bucurat de o atenție mai specială din partea Domniei sale. Eram, într-un fel, preferatul său, însoțindu-l mai tot timpul la Cenaclu, în excursiile organizate la mănăstirile bucovinene de ONT Suceava, unde era ghid. Avea încredere (poate că eram ceva mai tomnatic), deoarece îmi povestea adesea despre suferințele sale din „anii obsedantului deceniu”. Umilințele la care a fost supus la „Ecarisaj” – „tăbăceam piei… și din această cauză nu puteam călători cu tramvaiul. O făceam zilnic mai mult pe întuneric, pe jos” – sunt revoltătoare dacă te gândești că atunci, în perioada aceea neagră, mai toată floarea intelectualității românești a murit în închisori sau la Canal. Ca să scape de iadul de la „Ecarisaj”, dl Chelariu a fost primit în audiență de Gheorghiu Dej care l-a trimis la Suceava, unde se înființase Institutul Pedagogic. Deși știa că „e urmărit”, nefiind în grațiile Puterii, a rămas mereu același neînfricat și vertical dascăl, cum, în genere, erau cei care au populat școala românească. Participând la ședințele Cenaclului „N. Labiș”, am cunoscut o mulțime de „condeie de primă mărime” din Bucovina acelei perioade: Marcel Mureșeanu, Pan Solcan, Platon Pardău, Dragoș Vicol, Lucian Valea, Constantin Ștrefuriuc, George Damian, George Sidorovici. Pe dl Ion Beldeanu l-am cunoscut prin intermediul colegului meu Aurel Bădăluță. La facultatea noastră aveam cercul literar „Mugurii”, unde citeam poezie de cea mai bună calitate și ne prezentam, chipurile, „creațiile”. Excela în schimb pictura, prin colegii Mihai Câmpeanu (Chaplin) și regretatul Traian Rotaru. Țin minte că o dată, prin octombrie-noiembrie 1964, dl Chelariu a venit la una dintre întâlnirile noastre alături de Eusebiu Camilar, care a dorit să ne vad „producțiile”. După absolvire, în iulie 1966, am plecat la ai mei. În august 1966, dl Chelariu a fost numit președinte al comisiei de bacalaureat Fălticeni, sesiunea a doua. L-am întâlnit întreaga perioadă, după care a plecat la București, unde era așteptat de familie. La deschiderea anului universitar 1966-1967, l-am întâlnit pentru ultima dată: era vesel, așa cum îl știam, dar cine să știe că în curând va fi chemat la Domnul? În scurt timp, la doar o lună – era 4 noiembrie 1966 –, pe când eram director la Școala Hreațca, sunetul strident al unui telefon cu coarbă dădea știrea. Pe catafalc era ca atunci când, împreună cu Lucian Valea, la Zamca, recitam „Mirabilă sămânță”. Au trecut 45 de ani pe muchie de când doarme în țintirimul de la Cernica. În 1994, vizitându-l pe părintele Ilarion Argatu de la sfânta mănăstire, am trecut pe la mormântul poetului unde am lăsat o lacrimă și o floare.
Comentarii