Cu mândrie i-am fost contemporani

Motto: „Sunt suflet din sufletul neamului meu Și-i cânt bucuria și-amarul Și otrava odată cu dânsul o beu, Când soarta-mi întinde paharul” (G. Coșbuc – „Poetul”)
În față am „Cartea cărților de poezie” a lui Adrian Păunescu, am vii în memoria vizuală imagini din spectacolele Cenaclului „Flacăra”, iar gândul mi se oprește la acea zi de început de noiembrie…
 

Zi dureros de rece, de cenușie și de grea – 5 nov/2010. Îmi vine greu să scriu despre Adrian Păunescu folosind verbe la timpul trecut, fiindcă la orice vers te-ai opri, el vibrează în prezent: fie chemând personalități ale istoriei noastre, fie admirând ale naturii daruri ori despre iubirea-iubire vorbind. „De la Nistru pân la Tisa” cu Eminescu împreună ni-l cheamă pe Ștefan, neuitându-i mereu nici pe Mi-hai Viteazul, nici pe Bălcescu, nici pe Tudor Vladimirescu. Nu este durere ori bucurie omenească, ori ființă atinsă de nedreptate să nu-și găsească ecou în versurile mereu la temperatura prezentului. Ne încălzește cu dragostea filială și-n modul în care, cel mai sincer, alături de mulți dintre noi trăiește drama părinților și a copiilor, când din cauze absurde genetic, două firi nu pot rămâne împreună. Adrian Păunescu este poetul care a ars pe rugul României ca fiu al ei, departe de locul nașterii, loc rupt din timpul țării, dar i-a dat Dumnezeu harul cu noroc, de a-și recita și cânta poezia pe o imensă scenă având doar cupola albastră a cerului deasupra. Niciun poet român nu și-a dăruit cu atâta generozitate creațiile însuflețind masele, în condițiile când libertatea presei și a vorbei erau sub cheie. De aceea a și devenit tot mai incomod pentru mai marii vremii; dosarul de urmărire creștea cu fiecare zi, având și un cod pe măsură: „Titanul”. I-a fost interzisă „Flacăra”, a cunoscut și condiția de șomer, dar a avut curajul să pledeze cauze dureroase, chiar în fața lui N. Ceaușescu, fiindcă i-a și apreciat cu discernământ diplomația în politica externă a țării și patriotismul care-l anima. A colindat țara cu Cenaclul „Flacăra” și cu cenaclul „Totuși iubirea”, susținând concerte de mare succes, adevărate fenomene de masă cu muzică, poezie, dialoguri deschise, cunoscând sufletul românesc la el acasă. După ’89 și-a făcut auzită vocea în Parlament, unde a propus și susținut actualul Imn de stat al României; a fost și membru permanent al delegației României la Consiliul Europei de la Strasbourg. S-a implicat inimaginabil de generos în rezolvarea unor cazuri sociale, devenind „avocatul” din oficiu pentru mulți dintre români cu „dosare nesănătoase”. A înțeles bine procesul de asasinare a clasei muncitoare. „Proclamăm nevoia de dreptate/ Și ne declarăm în anii grei/ Avocații clasei muncitoare/ În procesul crimei contra ei”. Fiind mereu un „element incomod”, i s-a fraudat locul meritat în Parlament, cu toată mulțimea de voturi primite, prin mizerabilul „vot uni-nominal”. Și n-am mai avut nici noi bucuria de a-i savura discursurile sau a beneficia de cauze apărate cu dârzenie. Clevetitori de duzină, meșteri în a generaliza cu ușurință și a-și fabrica sloganuri l-au învinuit că a lăudat conducătorul în versuri. Dar care dintre cei în câmpul muncii, prezenți la diferite vizite sau festivități, n-am aplaudat conducătorul?!… Dintr-o proză a lui Geo Bogza, am aflat că Dumnezeu l-a dat pe Eminescu românilor pentru ca ei să-și vadă bine și să-și cunoască sufletul. Pe Adrian Păunescu ni l-a dat ca să-i recite „Doina” cu har și să ne spună în versuri cum să ne apărăm „sărăcia și nevoile și neamul”, acum în mileniul trei. De aceea a și devenit un pacient al neamului românesc, după cum ne mărturisește: „Eu n-am să mă fac bine niciodată…/ Simțindu-mi conștiința vinovată/ Că nu e totul gata-n țara mea/ Această boală e o boală rară/ Această boală e o boală grea/ Și leacul este ea și numai ea” („Pacient”, 1982). Acum, Omul Poet Luptător, în Templul de la Belu, în mijlocul adevăratei elite românești, îmbrățișat de Luceafăr, redă în vii imagini zilele din mai 1992, din Transnistria, când s-a aflat cu Cenaclul „Totuși iubirea”, doar la 300 de metri de inamicul din tranșee. Acolo, cu Ion și Doina Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, cu Vlad Darie, cu Andrei, Carmen și vărul său Marin au plâns și-au cântat tragedia Basarabiei. Înconjurați de tancuri pe care soldații români au făcut zid în picioare, spre a-i apăra de gloanțe, au cântat, au plâns și s-au rugat pentru cei căzuți, pentru cei rămași fără țară, pentru cei rămași fără părinți, ca să se audă „de la Nistru pân’ la Tisa!”… În Bucovina, pe care a nemurit-o în poezie, ca nimeni altul, va rămâne mereu vie pentru Poet candela sufletelor noastre, pe care o vom transmite urmașilor, cu mândria de a fi fost contemporani cu cel mai român dintre poeți – Adrian Păunescu. VIORICA LAVRIC, Gura Humorului

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: