D’ale politicii (182)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Anunț. „Pierdut telefon mobil. Găsitorul e rugat să șteargă fișierul video «Eu și Vasile… prima dată»”. > Cap de lemn. Sintagma peiorativă ne vine din franceză, unde se datorează lungii „prietenii” cu nemții invadatori „alintați” după 1860 cu acest apelativ. Abreviat între timp în disprețuitorul „boche”. > Crucial. Manipulatorii politici și mediatici fac abuz (în mod greșit) de acest cu-vânt, asociat azi unor decizii, momente „de mare importanță, esențiale”. Sensul actual, ultimativ, se explică prin trimiterea implicită la pătimirile lui Iisus. Acest adjectiv – care nu are sensul de „decisiv” – se referă, de fapt, la forma crucii, mai exact invocă cele două axe de coordonate rectangulare. Datorăm termenul filosofului Francis Bacon (sec. XVII), care prin „instantia crucis” (metoda crucii, utilizată și de Newton) înțelegea alegerea, cu argumente, a doar uneia dintre două explicații posibile pentru un proces, fenomen, găsirea direcției corecte într-o „intersecție de idei”. > Discreditare. Se pare că membrii „monstruoasei coaliții” au ales cu grijă momentul loviturii de la 11 februarie 1866, urmărind nu doar înlăturarea lui Cuza, ci și compromiterea sa morală: chipeșul prinț se afla în patul amantei. Maria Obrenovici era cu 10 ani mai tânără decât Doamna Elena, „dar mult mai frumoasă și mai feminină” (C. Giurescu) și avea mai mulți amanți, deoarece „era tare rea de muscă” (D. Bolintineanu). Maria, învelită ad-hoc într-o simplă manta militară, avea să fie evacuată din Palat printr-un culoar format din soldați obligați să-i întoarcă spatele. Cuza, înamorat, a părăsit țara cu Maria, fără a-și aștepta soția și copiii (înfiați și crescuți cu dragoste de Elena, deși erau ai Mariei). Familia va afla abia pe 26 februarie (după două săptămâni) că principele, însoțit de amantă, ajunsese la Viena. > Eufemism. Vine din greacă, unde însemna „bine spus, bine exprimat”, după cum „eufonia” desemna un sunet plăcut. Constituie fundamentul sclifoselii verbale numite „limbaj corect politic”, ce ne obligă să numim gunoierul „tehnician de igienă urbană” și „fata” de pe centură „asistentă sexuală voluntară”. > Fantasma (ca substitut). „Imaginează-mă: voi dispărea dacă nu mă imaginezi” (V. Nabokov, „Lolita”) > Gelozie. „Gelozia este un lătrat de câini care atrage atenția hoților.” (J. L. Borges) > Măsură. „Când vă simțiți copleșiți de griji și necazuri, priviți noaptea cerul înstelat și meditați la micimea pământului pierdut în spațiul infinit. Gândiți-vă că Acela care a creat atâtea lumi le-a populat cu certitudine cu niște creaturi mult mai inteligente, mai frumoase și mai puternice decât oamenii. Fiindcă văzându-i pe acești pigmei discutând, certându-se și omorându-se, cum să ne închipuim că pe pământ – un grăunte de praf în imensitate – Creatorul a instalat cele mai reușite creaturi ale sale? Sub stele puteți simți că toate problemele ce iau în mintea voastră niște proporții colosale nu mai reprezintă aproape nimic. Gândindu-vă că aceste stele pe care le contemplați există de miliarde de ani, că Inteligența care a creat aceste lumi este veșnică, că sunteți creați după imaginea sa, veți simți că spiritul vostru este de asemenea veșnic și că nimic nu vă poate cu adevărat tulbura.” (O.M. Aivanhov) > Națiune. Spre deosebire de „patrie” (ce evocă părintele, tatăl) acest cuvânt trimite la apartenența, prin naștere, la un spațiu și la o cultură comune, și implică voința de a trăi împreună. Revoluția franceză a încercat să organizeze națiunea ca „lucru, trăire împreună” (respublica), abolind „puterea unuia singur” (monarhia). Conceptul de „națiune” cedează treptat locul celui de „cetățean – cetățenie” datorită „diluării frontierelor”, imigrației și metisajului interrasial. Acest măreț – și cândva glorios – cu-vânt conține încă în sine un periculos derivat: naționalismul, încă lesne de speculat și inflamat de manipulatorii profitori ai sentimentului național adevărat. > Prietenie. „O prietenie între un bărbat și o femeie, dacă nu e bazată pe sex, e ori o ipocrizie, ori masochism.” (Leonard Cohen) > Ramolisment. Un semn clar că scleroza (tanti Roza, pentru intimi) îți dă târcoale și te vrea – dacă nu cumva deja s-a logodit cu tine, că muierea asta ți se strecoară între așternuturi fără să te prevină – este convingerea ta că tu ai creat lumea, că îi știi atât întrebările, cât și răspunsurile. > Satisfacție. Satisfacția și norocul, șansa, sunt frați: trebuie doar să încerci, să îndrăznești să te bucuri deplin de viață, să trăiești așa cum visezi, pentru a observa că și norocul te va ajuta… > Seducere. „Toate femeile care vor seduce și vor ademeni prin înșelătorie la altar pe supușii Majestății Sale (cu ajutorul parfumurilor, boielii, umflării mincinoase a pieptului) vor fi acuzate de vrăjitorie, iar căsătoria va fi automat anulată” (Constituția Angliei, sec. XVII). Mă gândesc câți vajnici bărbați republicani ar fi devenit brusc monarhiști dacă asemenea articol de lege ar fi rămas valabil… > Statui. Dacă ați avea, uneori, curiozitatea (ori curajul?) de a le răsturna, ați fi uimiți să vedeți câte râme, câți viermi, câte scârboase creatori mișună și au cuib călduț sub soclul, sub postamentul lor. > Virtute. „O virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o curată meteahnă” (I.L. Caragiale) > Zarathustra. Filosof persan (sec. VI înainte de Hristos) care glăsuit-a: „Femeia trebuie să-și adore soțul ca pe un zeu. În fiecare dimineață ea trebuie să îngenuncheze în fața lui de 9 ori și cu brațele încrucișate pe piept, să-l întrebe, smerită: Stăpâne, ce ai dori să fac?”. Bun băiat…