În paguba vântului

Cum o știu eu, mulți o știu. Că ne abatem noi prin traseele ei, că ea se abate prin traseele noastre. N-am aflat să fi făcut rău cuiva și nici nu pare în stare de așa ceva. Dacă e să stai de vorbă cu ea, vorbești cu dânsa așa, precum cu tot omul, chit că subiectele tale de conversație nu se prea intersectează cu ale ei; nici măcar dacă tema de discuție e starea vremii – dacă la tine plouă, la ea e soare; și viceversa. Mai ades o zărești prin preajmă (iar ea nu te zărește!) vorbind singură; când șoptind, când înălțând din voce câte o vorbă, doar atât cât s-o ia vântul până în urechile tale.

 

Solilocvează, cum s-ar zice precis; iar vorba aceea pentru tine nu înseamnă nimic, iar pentru ea… Mai ieri, într-o amiază cu soare în care se iscase vântul de-ți băga tot praful orașului în păr și în ochi, am regăsit-o în mijlocul unui părculeț despre care nu demult povesteam că tinde să concureze pentru titlul de cel mai murdar din urbe. Știți ce făcea femeia? Cu metodă, dar fără mănuși, culegea într-o sacoșă gunoaiele din părculeț! De pe bănci din preajmă, câțiva o priveau și probabil au tot privit-o odihnindu-și privirea, ca atunci când stai cu ochii pe cer, trece o pasăre și ce-ți pasă ție că trece. Vântul bătea alergând hârtiile, iar munca aceea părea în zadar. Doar să fi fost joacă nu era degeaba, joaca niciodată nu este degeaba. Nu știu cât va fi umblat pe acolo în pasul piticului, însă, în paguba vântului, înainte să cadă noaptea groasă, în mijlocul părculețului se vădea un larg cerc curat, de parcă acolo urma să aterizeze un obiect zburător necunoscut. A ținut cercul acela o noapte și-o jumătate de zi. Pesemne că în intervalul acela primul OZN a și coborât la Suceava, a și plecat.