Ce dâră a lăsat Emil Constantinescu

Pe la începutul primului mandat, dl Băsescu aprecia plin de sine că fostul președinte Constantinescu n-a fost în stare de nimic, nelăsând vreo dâră în istoria României. Azi perioada 1996-2000 capătă relevanță pentru începuturile democrației românești, iar dl Constantinescu e recunoscut în mediile internaționale ca primul nostru președinte democratic și legitim.

 

Acum afirmația ireverențioasă a locatarului actual de la Cotroceni se întoarce împotrivă-i. Mai devreme ori mai târziu, istoria face dreptate. Iată de ce ne întoarcem la dl Emil Constantinescu, una din personalitățile retrase din prim-planul politicului dâmbovițean pentru a se dedica unor scrieri importante, proiectelor personale sau de revigorare a societății civile. Din păcate, mandatul, activitatea Domniei Sale sunt apreciate mai mult peste graniță decât în propria-i țară. În timp ce este invitat la numeroase congrese, simpozioane, întâlniri cu somități mondiale dedicate luptei pentru libertate, democrație, stat de drept, acasă orice acțiune a Domniei Sale trece aproape neobservată. Ba se găsesc destui pofticioși de sinecure care reiau ignobil vechi marote și ironii descalificante, de sorginte vadimistă. În doar două decenii, intelighenția românească pare a-și fi epuizat resursele fie în bătălii intestine de sumă nulă, fie în implicarea nesăbuită de o parte ori de alta a eșichierului politic. Pe lângă dispariția filosofiei, a gândirii neangajate politic, războiul acesta insidios are deocamdată un singur învins, propriul popor. Or aneantizarea gânditorilor și a artiștilor reprezentativi a subțiat ideologic clasa politică, iar revirimentul național atât de așteptat s-ar putea să vină prea târziu. Într-o societate așezată, mass-media susțin tendințele progresiste, ideile și programele înnoitoare, în genere Opoziția. În România însă, în ultimii ani, asistăm doar la deconstruire instituțională și la desfigurarea liderilor de certă vocație apăruți la orizont. Prin mesajul generalizat că toată clasa politică e o apă și-un pământ, se întreține percepția că nu avem alternativă. Fenomenul nu mai surprinde deoarece „ocultarea personalităților semnificative” a devenit politică de stat, vezi tactica ceaușistă de eliminare a concurenților și a tovarășilor de drum. Au pățit-o V. Ciorbea, Valerian Stan, Norica Nicolai, Teodor Atanasiu, Tudor Chiuariu etc., ale căror intenții amenințau poziții și averi importante. Și azi presa aliniată politic lucrează intens la mârșăvirea liderilor Opoziției. În urma unor astfel de manevre manipulatorii, în locul profesioniștilor se lăfăie incompetența, șmecheria și bișnițăreala. Puterea risipește sume imense pe PR și advertising. Liderii în funcție trebuie să pară cei mai buni, de neînlocuit, ei ne duc de mână prin deșertul crizei. Așa a ajuns România după admiterea în NATO și UE o țară second-hand, cu guvern impopular, fără politici de redresare economică. În plan extern, România practic nu există. Dacă dl Constantinescu se împrietenise cu mai toate marile personalități politice mondiale, dacă România era o entitate respectabilă și respectată în Europa, ei bine, azi trăim într-o izolare crâncenă. Președintele nostru este respins brutal de dnii Sarkozy, Berlusconi etc., primul ministru nu e căutat de nimeni, așa că sensul fluxului de investiții n-are cum să se schimbe spre România. Dl Constantinescu crede că „societatea românească nu e pregătită pentru democrație”. Adevărat, dar asta a convenit tuturor formațiunilor politice. Înșelarea alegătorilor, furtul de voturi au devenit o industrie înfloritoare. Acum se caută cu disperare stratageme, tehnici, mijloace noi de conservare a puterii. Tragedia e că guvernul Boc n-a făcut mai nimic pentru atragerea cetățenilor la rezolvarea treburilor publice, nici măcar pentru educarea civică. Doar în campanii se mai flutură idei precum democrația participativă, se promit drepturi și libertăți cetățenești, ca imediat după câștigarea sufragiilor să se treacă pe sens invers.