Bizonii din grota celestă de la Păltiniș (I)

Parcă pentru a-și împodobi heraldica panoplie cu încă o ispravă demnă de observații răutăcioase ori dezacorduri severe, cu cîteva luni înainte de neașteptatul sfîrșit, filosoful Constantin Noica a ținut morțiș ca pe murul gangului de sus, de la intrarea în cămăruța cabanei nr. 12 din Păltiniș, să aibă o scenă din escapada preistorică a bizonilor de la Altamira.
 

Nu știm în ce împrejurări i-a venit o asemenea idee năstrușnică sau cine îl va fi înghiontit cu sugestia, destul că într-o zi de vară din 1987, stînd la taifas cu un pictor poposit ca din întîmplare la prispa înțelepciunii, i-a cerut oaspetelui ca să-i trimită un ucenic mai deprins cu meșteșugul culorilor pentru a-i zugrăvi „cîțiva bizoni”. Ce explicație îi va fi dat filosoful aflăm din rîndurile în care Constantin Noica mărturisește chiar în acele zile: „Prietenul meu a avut o reacție extraordinară: a înțeles atît de bine gîndul meu încît s-a hotărît să-mi picteze el însuși bizonii”. Gîndul filosofului a fost însă mult mai profund decît lasă a se înțelege din cuvintele așternute pe hîrtie și singurul nostru sprijin pentru a ni-l apropia ar fi un fragment din jurnalul lui Mircea Eliade: „Acele desene pe pereții peșterilor paleolitice, cu bizoni, urși, gazele rănite, străpunse de sulițe sau săgeți. S-a vorbit de magie. Dar în ce sens? Efectul nu acționează asupra vînatului – ci operează direct asupra vînătorului. Compară cu efectul pe care-l producea, sub ocupație, la Paris, o svastică străpunsă de un pumnal.” (Mircea Eliade, Paris, 18 iunie 1954, în „Jurnal” I, Volumul I, 1941-1969, Ediție îngrijită de Mircea Handoca, Humanitas, București, 1993, p. 262) Altfel spus, vînătorul din Păltiniș încerca să-și momească vînatul peripatetic nu doar prin așchii sau platoșe din filosofia modernă, ci și prin imagini din preistoria omenirii. În fapt, filosoful împletea o mreajă magică spre a-și proteja cămăruța surghiunului de un eventual sau nou atac al „bizonilor” care îi dădeau tîrcoale. În septembrie 1986, meteorologul Octavian Nicolae din Păltiniș este pensionat la vîrsta de 62 de ani și obligat să părăsească stațiunea, pe motiv că nu are decît viza de flotant; condiția ca să i se îngăduie șederea pe mai departe în apartamentul în care a locuit vreo 20 de ani era una singură: să dea organelor de securitate informații despre Constantin Noica (Octavian, Nicolae, „De la Poarta Albă la Păltiniș”, Editura Anima, București, 2004, capitolul „Alungarea”, p. 140-143). Meteorologul i-a mărturisit tîrgul propus de securitate, iar filosoful l-a sfătuit să le furnizeze informațiile cerute numai și numai ca Puiu Octavian Ni-colae să-i rămînă alături. Bizonii care ne urmăresc pretutindeni, nu doar pînă în pragul casei, dar și din pereții strîmtelor noastre odăi odihnă nu au. Dar bizonii – ca un văl de apărare magică – pictați în iureșul dezlănțuit ar putea să ne apere de bizonii trepidînd blînzi și înduioșați printre noi? Constantin Noica s-a hrănit cu amăgirea că dacă se retrage într-o pădure poate scăpa de ochiul vigilent al bizonilor din buricul tîrgurilor; că nu a scăpat se constată din cele vreo opt dosare din Arhiva Securității. Bizonii și-au făcut treaba temeinic: în 11 decembrie 1958, Constantin Noica este arestat în Cîmpulung Muscel, anchetat și condamnat la 1 martie 1960 la 25 de ani muncă silnică și confiscarea averii, iar în 8 august 1964 va fi pus în libertate. Lîngă cele două dosare în care i se inventariază probele „pentru uneltire contra ordinii sociale” aducîndu-i condamnarea, se adaugă un dosar de verificare, un dosar de obiectiv, alte două dosare de urmărire informativă și încă un dosar din perioada „Păltiniș”, conținînd nu mai puțin de 7 volume, distruse în decembrie 1989, doar 5 dintre ele fiind salvate pe microfilme. („Noica și Securitatea” (I), Prefață, selecția și îngrijirea textelor Dora Mezdrea, Postfață Sorin Lavric, volumul al IV-lea din seria „Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității”, Editura M. N. L.R. București, 2009, p. 5-6). Ochiul vajnic al bizonilor n-adoarme nici la ceas de apocalipsă. Au dispărut și fișele medicale de la Spitalul de Urgență din Sibiu, caseta de magnetofon cu înregistra-rea făcută de dr. Gheorghe Nandriș, în ultimele zile din viața filosofului, care își dă obștescul sfîrșit în dimineața zilei de vineri, 4 decembrie 1987. Dar mai era încă un sîmbure bine ascuns în fresca mansardei din Păltiniș, pe care-l vom găsi lămurit în alte rînduri tot din jurnalul lui Mircea Eliade, și anume notațiile din ziua de 18 noiembrie 1949, în care savantul român se întreabă: „Cum ar fi decurs viața mea fără experiența indiană de la începutul tinereții? Și sigu-ranța pe care am păstrat-o de atunci, că orice s-ar întîmpla, există întotdeauna o peșteră în Himalaya care mă așteaptă…” („Jurnal”, I, p. 145) Constantin Noica și-a fost găsit și el o peșteră, o grotă, ceva mai bine dotată decît cele din Himalaya, însă la fel de ocrotitoare precum a oricărui pustnic hăituit de tumultul lumii în creierii munților. În sinea lui, sihastrul din Păltiniș era încredințat că bizonii altoiți de la Altamira în munții Cibinului îl pot ocroti de bizonii care îi adulmecau urmele pașilor în caldarîmul marilor orașe sau pe întortocheatele cărări din pădure. Să așezăm, așadar, lîngă cele scrise de Mircea Eliade în 1949, rîndurile caligrafiate de Constantin Noica pentru a-i mulțumi pictorului Vespazian Lungu pentru iureșul oblojitor al bizonilor din grota celestă de la Păltiniș: Pentru Vespasian Lungu Casa noastră nu este a noastră. Este a prietenilor noștri – și a lumii. Șade frumos, atunci, să spunem ceva altora, prin casa noastră, așa cum prin portul nostru, prin chipul nostru și prin cuvinte comunicăm ceva altora. Am vroit să mă cufund în tăcere, alegîndu-mi casa de la Păltiniș; apoi, cînd am văzut că oamenii încep să caute societatea de o clipă a celui însingurat, m-am gîndit că trebuie să le spun ceva. Am încercat să le spun un cuvînt de întîmpinare, prin pereții mansardei ce duce la odaia mea, o mansardă care mi-a amintit de la început ceva din peștera de la Altamira. Le-am spus anume că intră, aici la Păltiniș, în casa cuiva care reclamă, pentru colțul său de lume, extrateritorialitatea; și că se găsesc într-un loc unde zarva dementă a lumii poate să se stingă și unde istoria sfîrșitului de mileniu – care în preajma anului 2000 se află sub nivelul moral din anul 1000, cînd sfîrșitul lumii era așteptat ca o judecată iar nu ca o lamentabilă catastrofă – nu are curs. Putem deci s-o luăm de la început, de la Altamira. Am cerut unui prieten, pictorul și profesorul Vespasian Lungu, să-mi trimită un elev de-al său care să picteze cîțiva bizoni. Prietenul meu a avut o reacție extraordinară: a înțeles atît de bine gîndul meu încît s-a hotărît să-mi picteze al însuși bizonii. Dar nu s-a mărginit la atît, ci, preluîndu-mi artisticește gîndul, l-a repovestit pe zidu-rile scorojite ale mansardei – unde știa bine că opera sa nu va dura decît cîțiva ani. – și mi l-a restituit ca în folclor, cu sporul inventivității sale artistice. Nici eu, nici maeștrii de la Altamira nu știam că din grupul de bizoni, aruncați la întîmplare pe bolta peșterii, se putea închega o legendă. Pe cei trei pereți, ca pe trei mari panouri, Vespasian Lungu a schițat un fel de Geneză a comunităților din sînul lumii. Pe primul perete, cu oastea de bizoni care pornesc la asalt, a redat ceva din iureșul ființelor vii care încearcă să-și cucerească un spațiu vital, spre a ctitori o lume. Pe al doilea perete lupta pare a fi pe sfîrșite, iar în mijloc, bizonul dreptei chibzuințe în ce privește rostul comunităților, nelăsîndu-se cuprins de «tristețea de după victorie», își cheamă parcă tovarășa de viață, învins de eros-ul ctitoriei cum este. Iar pe ultimul perete, cu o savantă compoziție, apare sub întruchipări diferite liniștea de după tumultul creator, într-o lume așezată, unde pînă și o căprioară, ca la Altamira, își poate face blînda ei apariție. Toate acestea mi le-a povestit Vespasian Lungu, împletind măestria sa cu gîndul meu frust, spus tuturor tinerilor ce vin să mă vadă, cum că trebuie să ieșim, în viață, din timpul rotitor, spre a ne prinde, fiecare pe măsura sa, în timpul rostitor al devenirii întru ființă. Îți mulțumesc, Vespasian Lungu – Constantin Noica Mulțumita filosofului a fost publicată de Vespazian Lungu sub titlul „Cîteva gînduri de Constantin Noica”, în revista „Dunărea”, Galați, supliment literar, inclus în „Luceafărul”, București, an XXXIII, nr. 33(1316), sîmbătă, 1 august 1987, p. 5; în același supliment sînt reproduse două desene de Vespazian Lungu și o fotografie cu Bizonii, Păltiniș, vila 12. O copie xerox după manuscrisul olograf – 3 pagini de hîrtie albă, format A4 – ne-a fost pusă la dispoziție, în 9 martie 2011, de către doamna prof. Maria Cogălniceanu din Brăila, căreia îi mulțumim călduros și pe această cale pentru gestul său mărinimos și plin de pietate față de opera și memoria filosofului Constantin Noica și a pictorului Vespazian Lungu. Filosoful abandonează apartamentul din str. Agrementului, Berceni, pentru a-și căuta o casă a „prietenilor și a lumii” și a găsit-o în pădurea din Păltiniș. Bineînțeles că isprava o corelează oricine cu obișnuita fugă a lui Heidegger în cabana din Munții Pădurea Neagră. Dar parcă e prea puțin lîngă cele scrise de Mircea Eliade. Constantin Noica a dibuit un ashram în Păltiniș, o peșteră din bîrne, o grotă spînzurată printre brazi, ocrotită de zbînțuiala unor veverițe și înmiresmată cu ciripitul păsărilor, bîntuită din cînd în cînd de cîțiva prieteni dar mai cu seamă de mulți, mulți necunoscuți, pe care filosoful îi primea cu mare drag de întrebări și taifas, pentru că îl interesa cum se învîrte lumea în capul fiecărui om. Între acești necunoscuți s-a nimerit într-o bună zi și Vespazian Lungu despre care poate că n-ar strica să știm cîte ceva. De ce ar trebui să ne interesăm însă de vorbele, culorile și isprăvile acestui pictor este o întrebare pe care n-o isprăvim decît prin axioma că oricine i-a făcut o „bucurie simplă” lui Constantin Noica se poate odihni împăcat și fericit pe prispa zădărniciei. Iar Vespazian Lungu l-a bucurat pe filosof cu iureșul unor bizoni hălăduind peste pragul de sus al cămăruței din Păltiniș. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: