– Stimată Doamnă Micaela Ghițescu, din cauza condiției de fost deținut politic, dar și a regimului ceaușist în general, potrivnic călătoriilor în Occident, ați tradus impresionant de mult din literatura de expresie portugheză, ani, decenii, fără posibilitatea de a auzi și vorbi portugheza. Erați deja la vârf în acest domeniu, fiind însă în continuare ,,mută și surdă” pentru portugheză până în 1990, când ați făcut întâia călătorie în Portugalia, cum ați mărturisit cu ceva timp în urmă la Lisabona, răscolind cu această confesiune publicul venit la întâlnirea cu Dv. Cu siguranță între titlurile traduse atunci s-au aflat și cărți din literatura braziliană. Mai țineți minte cu ce ați început, ce v-a captivat?
– Primul scriitor brazilian tradus a fost tocmai Erico Verissimo, romancierul căruia i-am publicat recent nuvela Noapte pe care ați avut amabilitatea să o recenzați într-un număr din „Crai Nou” Suceava. Cartea – Incident la Antares – mi-a fost propusă de fosta editură Univers (cea adevărată, condusă de regretatul Romul Munteanu). Voiam să fac și o sumară prezentare a autorului, dar nu știam nimic despre el, nici la editură nu se știa nimic, iar scrieri legate de literatura braziliană recentă nu se găseau în țară. Deoarece lucram la Biblioteca Centrală Pedagogică, am avut acces la un Who’s Who unde i-am găsit adresa: locuia în Porto Alegre, capitala statului Rio Grande do Sul, unul din cele 27 de state care formează Republica Federativă a Braziliei. I-am scris așadar lui Erico Verissimo, rugându-l să-mi trimită ceva documentație și, eventual, o fotografie: mă gândeam la fotocopii sau extrase după articole ori capitole din cărți. Nu după mult timp am primit prin poștă un plic voluminos care conținea, pe lângă o minunată fotografie (cu dedicația: „Pentru M.G. – traducătoarea mea româncă și încă de pe acum prietena mea, cu cordialitate îi oferă E.V. – Porto Alegre, Brazilia, Crăciun 1974”), o lungă scrisoare – bătută la mașină chiar de scriitor, cu multe completări de mână – în care îmi povestea atât detalii din viața lui, cât și amănunte referitoare la operă, precum și mici notații din prezent, ca: „suntem în preajma Crăciunului, mă aflu în cămăruța mea de lucru de la subsol, ascult la radio Simfonia a V-a de Mahler în timp ce-ți scriu, iar la etaj soția mea Mafalda pregătește curcanul” . (Am citat din memorie, deoarece, considerând-o un document de valoare, am predat scrisoarea „Tezaurului literar E.V. – Porto Alegre”, rămânând eu cu o fotocopie pe care nu o am acum la îndemână.). În legătură cu Incident la Antares, Verissimo îmi scria că, întrucât din traducerea recent apărută în URSS se eliminase un întreg capitol, mă autoriza de la bun început să elimin și eu tot ceea ce socotesc inutil, fiind conștient – diplomat! – de greutățile cauzate de lipsa hârtiei (! ! ? ).Trebuie să vă spun că, din versiunea românească, cenzura a eliminat doar fraze sau jumătăți de frază (nu întregi capitole!) și că am reușit să reeditez romanul integral la editura Polirom în 2002. Ca să continui – și să închei – cu Erico Verissimo care, spre marele meu regret, a murit în 1975, înainte de apariția, în a-nul următor, a versiunii mele, aș mai spune că următoarea traducere din opera sa, romanul Domnul ambasador, cu un substrat politic destul de „exploziv” și pe care, din această cauză, nu speram să îl văd publicat în România, l-am prezentat editurii Univers la îndemnul soțului meu (căruia, în timpul unei vacanțe de „pescuit de păstrăvi” pe valea Negrei din Bucovina, îi citeam seara fragmente) și a apărut în 1981 cu sprijinul entuziast și curajos al redactorului de carte, regretatul Florin Chirițescu, și doar cu puține intervenții ale cenzurii. Cu ocazia primei mele călătorii în Brazilia (inclusiv la Porto Alegre) în 1996, am nimerit întâmplător în plină comemorare a 20 de ani de la dispariția lui Erico. La expoziția organizată cu acest prilej, în mijlocul unei săli enorme se aflau, într-o vitrină, printre numeroase traduceri din opera sa, și cele două ale mele… Și Domnul ambasador a fost reeditat în versiune integrală de către editura Vivaldi în 2005, cu ocazia centenarului autorului. Considerându-mă o părticică din familia Verissimo, iar orașul Porto Alegre fiind portul meu sigur în peregrinările pe continentul brazilian, m-am dus și acum, în 2011, la adresa bine cunoscută ca să ofer recent apăruta traducere a nuvelei Noapte. – Trecând de la cărți la oamenii cărților, la scriitori, vorbiți-mi, vă rog, și de primele întâlniri cu reprezentați ai literaturii braziliene contemporane. Îmi închipui că un mediu favorizant în acest sens au fost Ambasada Braziliei la București, manifestările culturale organizate de aceasta, poate și Uniunea Scriitorilor din România… – Primii scriitori brazilieni pe care i-am cunoscut, la București, au fost Antonio Olinto, venit cu soția sa, scriitoarea Zora Seljan (de origine croată) pentru lansarea traducerii romanului său Copacabana în 1993. Era prieten cu ambasadorul de atunci al Braziliei, și din biroul Domiei Sale am vorbit întâia oară la telefon cu Antonio. De atunci am mai vorbit de nenumărate ori, au fost ei la mine acasă la București și am fost eu la ei, în Rio de Janeiro. (În ultimii ani au murit amân-doi, iar în Rio m-am plimbat de astă dată stingheră și tristă pe strada și în fața locuinței lor.) Dar cea mai interesantă întâlnire cu ei a avut loc în 1994, la Târgul de Carte din Frankfurt, dedicat în anul acela literaturii braziliene. Ministrul Culturii al Braziliei avusese ideea luminoasă de a invita la Târg traducători din fostele „republici socialiste” care nu mai avuseseră nicio-dată ocazia să participe la o manifestare de o asemenea anvergură. În afară de numeroasele standuri ale editurilor braziliene, făcuseră deplasarea la Frankfurt și 100 de scriitori. Dintre toți, eu îi cunoșteam personal pe Antonio și Zora, dar prin ei am avut ocazia să cunosc mulți alții. Mi-amintesc de impresia deosebită pe care mi-a lăsat-o poetul Affonso Romano de Sant’Anna, un adevărat „prinț al poeziei” (titlu onorific care se acordă periodic câte unui poet de pe continentul brazilian). O editură din București, care voia să inițieze o serie de istorii ale diferitelor țări destinată publicului larg, mă rugase să descopăr la Târg asemenea istorii (adică de maximum 200 pagini) pentru cele două țări mai importante de limbă portugheză. Dacă în cazul Portugaliei mi-a fost ușor să găsesc una scrisă special pentru cititorii străini, standurile braziliene îmi ofereau fie manuale școlare, fie tratate savante, deci nimic folositor pentru mine. Într-o seară soții Olinto m-au invitat la cină împreună cu editorul lor din Săo Paulo, care avea un stand la Târg. I-am expus atunci dorința mea. Ca un adevărat om de afaceri (nu numai om al cărților), a prins imediat ideea din zbor și mi-a promis că va comanda unui istoric o asemenea carte. „Iar pe tine te voi invita la lansarea versiunii braziliene, ca autoare morală”, mi-a spus. „Stai așa, a sărit imediat Antonio Olinto. Ce înseamnă că ai s-o inviți? Să fie lucrurile clare: îi plătești drumul, hotelul?” „Da”, a răspuns editorul (despre al cărui parcurs de viață s-ar putea scrie un roman, dar asta rămâne pe altă dată…). – Dar Brazilia? Când, cum a avut loc întâlnirea cu Brazilia? – Și astfel, în 1996, am călcat pentru prima oară pe pământ brazilian, editorul plătindu-mi drumul și șederea la Săo Paulo, iar Antonio Olinto, hotelul la Rio de Janeiro. Deoarece avionul din București mi-l putusem plăti în lei – pe care, la vremea aceea, încă nu-i puteam schimba pe valută la orice colț de stradă ca acum –, cu banii recuperați mi-am cumpărat un bilet în circuit, vizitând în acest mod mai multe state/orașe. – Scrisul, munca Dv. au fost onorate cu două Ordine culturale braziliene. Evocați, vă rog, momentele în care v-au fost conferite. – Ordinul Național „Rio Branco”, cea mai importantă decorație culturală braziliană, l-am primit în 1999. În acea perioadă lucram destul de mult „pe lângă” Ambasada Braziliei la București, spun „pe lângă” deoarece lucram onorific, dar mergeam aproape zilnic „la serviciu”, activitățile culturale fiind numeroase și complexe. Ambasadorul din acea perioadă fusese ministrul Culturii în țara sa și, ca o urmare firească, înființase în cadrul ambasadei un adevărat centru cultural: cursuri de limba portugheză, expoziții, conferințe periodice, program de câte 10 traduceri reciproce (dar din care s-a concretizat foarte puțin), prezență permanentă în presă și la manifestări culturale, organizarea – în parteneriat cu Ambasada Portugaliei – a unui colocviu internațional la Cluj de-spre latinitate, publicarea unei culegeri bilingve de texte Convergențe româno-braziliene, sprijinirea înființării unei biblioteci publice internaționale într-un spațiu al Bibliotecii Metropolitane București etc. Întâlnindu-l recent întâmplător la Rio pe ambasadorul Jeronimo Moscardo care, acum pensionat, locuiește mai mult în capitala Brasília, dar are o reședință și în Rio de Janeiro, m-a emoționat nostalgia pe care o nutrea în con-tinuare pentru țara noastră (e adevărat că stătuse în România pe parcursul a două mandate), precum și apartamentul său înțesat (la propriu) cu vestigii ale acestei șederi îndelungate: icoane, diplome, fotografii și alte înscrisuri pe un întreg perete, tablouri cu peisaje românești, precum și celebrul afiș parizian – în format mare – cu Cioran, Eliade și Ionesco, de asemenea pe un perete. Acordarea celei de-a doua decorații a fost strict conjuncturală. Făceam parte, ca invitat personal al Președintelui României, Emil Constantinescu, din delegația care l-a însoțit în vizită oficială în Mexic și Brazilia. Președintele Braziliei, Fernando Henrique Cardoso, a decorat pe toți membrii delegației, începând cu Președintele României, cu cel mai important Ordin Național „Cruzeiro do Sul” (Crucea Sudului) în diferite grade. Fără falsă modestie, aș putea spune că două remarci ale unor scriitori brazilieni cunoscuți recent valorează pentru mine mai mult decât orice decorație: – „Oare toți românii sunt așa?” – „Acum, de câte ori aud ceva despre România, sunt atent.” DOINA CERNICA * Interviul integral în revista ,,Spații culturale”, 18, august-septembrie 2011
Comentarii