În reviste

> Din ,,Argeș” 5 (347), iată un fragment despre scriitoarea Micaela Ghițescu (prezentă și acum în Paginile noastre), din articolul atât de cititei scriitoare Magda Ursache: ,,La miezonoptica Profesioniștii, distinsa scriitoare Micaela Ghițescu îi spunea cu tristețe Eugeniei Vodă că revista «Memoria» (căreia îi este redactor-șef după dispariția lui Banu Rădulescu) nu se caută, nu se cumpără.

 

Fondatorul tipărea zeci de mii de exemplare, acum… / Pentru uituci ori recent născuți: studenta Micaela Ghițescu a fost arestată în 1952 numai pentru că frecventase cursurile Liceului Francez, de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii, desființat de «democrația populară» ca oficină imperialistă. Profesorii, în frunte cu Marcel Fontaine, au fost expulzați. Imprudenta Micaela i-a scris lui Fontaine și, ca urmare, gardienii lagărului au privat-o de libertate. / La ieșirea din închisoare, deținutul politic iscălea un angajament că nu va povesti nimănui despre tratamentele la care a fost supus. M. Ghițescu aproximează un milion și jumătate de astfel de angajamente. Or, «Memoria – revista gândirii arestate» își face datoria de onoare de a anula tăcerea forțată, «dezvăluind răspicat în paginile ei ce s-a întâmplat efectiv (v. și interviul Doinei Cernica din , nr. 4-5, apr.-mai 2010, intitulat Memoria se vrea o pavăză împotriva repetării ororii). Datoria de a depune ca martor corect n-a prea fost agreată dacă, la sfârșitul anului 2009, revista «Memoria» a suportat cenzura financiară a Ministerului Culturii. Deși, în replică, a fost declarată revista anului 2009 și premiată cu ARIEL, aproape că nu și-a mai revenit. Obtuzitatea unei comisii și-a spus cuvântul. Ce atâta rememorare a jertfei, a chinurilor din lagăre, a umilinței în închisori! N-avem timp pentru așa ceva, subiectele de importanță națională sunt divorțurile din monden. Iar amnezia crește proporțional cu nepăsarea” > Și tot despre scriitoarea Micaela Ghițescu, la rubrica lui Mihai Zamfir, Tropice surâzătoare, din ,,România literară” 33 din 19 august 2011: ,,Cititorii români nu aveau de unde să știe că existau și în Brazilia romancieri comparabili cu Vargas Llosa, Borges ori Sabato. (…) Rămâne meritul extraordinarei traducătoare care este Micaela Ghițescu, acela de a fi strecurat prin plasa deasă a cenzurii și a constrângerilor ideologice, încă dinainte de 1990, câteva nume esențiale și de a fi sugerat cititorilor noștri vastitatea unui teritoriu nebănuit. Opera celui mai interesant prozator brazilian din a doua jumătate a secolului, Erico Verissimo, a ajuns la noi prin capodopera numită Incident la Antares. Au trebuit scoase, ce-i drept, câteva fraze explicit anticomuniste, pentru ca romanul să poată vedea lumina tiparului; dar mesajul anti-dictatorial și anti-totalitar de care întreaga narațiune rămâne impregnată a luat totuși formă românească, atunci când noi ne aflam în plină dictatură paranoică”