Nici n-a apucat să se încălzească gura televizoarelor în legătură cu noua strategie fiscal-bugetară, că Marco Polo de la Răchițele, însoțit de o delegație prea subțire ca să impresioneze, luând o piatră în gură, ca să nu-i vină greață de la ideologia comunistă, s-a dus să vadă de unde răsare soarele, tocmai în Extremul Orient, în China, țara în care funcționează în simbioză două sisteme social-politice și un singur partid, cel comunist.
Pentru români și conducătorii lor, îndeosebi pentru conducători, drumul spre China ar fi trebuit să fie cunoscut, deoarece, încă din antichitate, s-a mers pe Drumul Mătăsii, despre care se zice (cu câtă îndreptățire?) că se ramifica în zona Caucazului, un fir din mătasea Domnului trecând pe la nordul Mării Negre. Apoi, mai târziu, un român ajuns la curtea țarilor Rusiei, unul rămas cu numele Spătarul Milescu, zis Cârnul (aspirase la domnie și fusese „crestat” la nas, ca să n-o mai facă!), a fost trimis să deschidă un drum spre China, lăsând el niște „Însemnări ale călătoriei mele”, pe unde a mers și a trecut, drum după care, în secolul al XIX-lea, rușii au trasat și construit Transsiberianul, cale de fier ajunsă până la Vladivostok. În perioada regimului trecut, cu China am avut relații economice și politice de un caracter aparte. Este suficient să spunem că, dintre socialiști, ei au lansat public problema Basarabiei, ca, după o vizită în China a unei delegații române, în 1964, să poată fi elaborată Declarația din aprilie (1964), numită de politologi „Declarația de independență”, iar, în 1968, la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, China, alături de țările apusene, având un cuvânt greu de spus în temperarea avântului belicos al U.R.S.S. Aveam toate motivele să fi păstrat relațiile economice cu China, piață în care încăpeau și produsele românești (să mai „latre” Petre Roman și alții că, după răscoluția din 1989, ne-au căzut piețele), dar nu s-a vrut. De ce? Nici măcar nu-ți trebuie un efort de gândire ca să-ți dai seama că piețele românești au căzut din cauza miopiei politice a conducătorilor, din tembelism și prostie, din politica păguboasă (am numit-o și în altă parte) a gâtului sucit spre un singur punct cardinal. În zadar se spune că lumea învață din greșelile trecutului, numai că, dacă nu repetă greșelile acelui trecut, are tot timpul să facă altele și mai și. Să le amintim celor cu gâtul într-o parte (gâtul ar trebui să fie acea parte a corpului de care să ai mare grijă!) că, după instalarea regimului bolșevic în Rusia (noiembrie 1971) și după războiul civil (1918-1922), apusenii au rupt legăturile cu Rusia sovietică (din 1922 U.R.S.S.), crezând că regimul va cădea din cauza izolării. Primii care și-au dat pe seamă că a te lipsi de piața Rusiei și de materiile ei prime este o greșeală economică și politică majoră au fost englezii, care au spart blocada, după care Germania (Republica de la Weimar) a perfectat acorduri politice și economice cu Rusia sovietică. Și atunci, după Primul Război Mondial, România tot târziu a perfectat niște legături cu U.R.S.S., încât se poate spune că suntem niște întârziați, prin conducători, sau numai conducătorii, pe care noi mereu îi alegem în mod greșit. Politicienii noștri au simțit târziu de unde bate vântul și, bălăcindu-se dezinvolt în știoalna globalizării, au renunțat la suveranitate, la interes național, la pârghiile de conducere a economiei, vrând să pară mai democrați decât democrații, mai curați ideologic decât cei fără ideologie. Acum, tema de lucru a ideologilor de tinichea este să afle dacă China are sau nu economie de piață, îndeosebi acum când economia ei cucerește toate piețele și concurează cu succes toate țările lumii. Cu mulți ani în urmă, le spuneam celor care condamnau cu mânie proletară ceea ce aprobaseră ani de zile, prin bătăi din palme și ovații prelungite, că și social-comunismul este de mai multe feluri (al nostru era de Scornicești), că oricâte erori i se pot imputa, a dat pe scena politică a lumii, într-un timp record, numai 50 de ani, două superputeri – China și Rusia, și că dezvoltarea economică a unui stat nu depinde de regimul politic și nici de câte partide ai tu pe scena ta interioară. Sigur, e bună alternanța la putere, dar nu cumva ar fi bine să te interesezi de cum e folosită acea putere? Decât să așteptăm fără speranță să ne vină apa la moară, n-ar fi mai bine să mutăm moara lângă apă sau să construim una nouă? Cum ar putea ajuta China o țară ineficientă economic ca a noastră? După compoziția suitei lui Boc, pare că autostrăzile ar fi prioritare sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă prezența Ancăi Boagiu, care, probabil, le-a arătat chinezilor o mostră de autostradă ponosită și scumpă foc. Problema e că nu știm dacă chinezii au vreun interes să abată și pe la noi Drumul Mătăsii; sunt mult prea mari și mult prea tari ca să se încurce între Dunăre și Carpați, iar dacă se încurcă și pe la noi, înseamnă că vor să lovească în cineva tot mare și tot tare. Dacă n-o să credem că prezența lui Kelemen Hunor are alt scop decât a se convinge pe viu de câtă autonomie are Tibetul, că, adică, tocmai el va intensifica schimburile culturale cu China. Nu știu cât de necesar era și dacă se obișnuiește, dar ca să-i poarte cuvântul peste Zidul Chinezesc, Boc a luat-o pe purtătoarea de vorbe a guvernului, poate doar ca să stea la taifas cu omoloaga chinezoaică. Mi se pare – sau e adevărat – că delegația noastră nu prea are oameni de afaceri de suprafață, ceea ce spune destul de multe despre intențiile și scopurile urmărite de guvernul Boc. Dacă te duci până acolo și nu închei niște acorduri economice care să-ți acopere cheltuielile de deplasare, mă tem că presa, care s-a deplasat separat de șefi, îi va lua pe Boc și ai lui în vârful peniței. Cum ai putea să le spui să-și țină gura, să fie prudenți și temperați? Probabil că rezultatele voiajului în China vor fi făcute publice mai târziu, când vom afla ce acorduri au fost încheiate, în afara celor referitoare la contribuția Chinei la punerea în funcțiune a reactoarelor 3 și 4 de la centrala de la Cernavodă. Dacă e adevărat că delegația noastră a fost eclipsată de vizita concomitentă a președintelui statului Paraguay, nu poate să însemne decât că Paraguay a oferit mai mult decât România. Oare nu era mai bine ca delegația noastră să fi fost condusă de șeful statului, o vizită de la stat la stat, nu numai de la guvern la guvern? Problema e dacă era primit domnul Băsescu în China; ni s-ar fi dat posibilitatea să ne convingem de cât credit și prestigiu se bucură România noastră. Aș fi bucuros dacă, în afara chinezoaicelor care vin singure, din China vom aduce bambus, ca să-l plantăm în locul pădurilor distruse, să fixăm solul și să facem o fabrică de undițe din bambus. Apoi, ar fi bine să aducem niște specialiști și niște muncitori agricoli, să ne învețe ce se poate obține de pe cel mai bun pământ din Europa. Ai fi putut, dacă nu căpșuneai prin lumea largă, să fii placa turnantă a comerțului chinezesc pentru consumatoarea Europă, un antrepozit uriaș pentru comerțul de tranzit, dar era prea complicat, prea multă risipă de gândire pozitivă, așa că ai preferat lenea ancestrală. Nu-i nimic, ne vom alege cu niște autostrăzi; și tot ar fi ceva.
Comentarii