Patriotismul lor nu trebuie uitat

Iată că au trecut 95 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial! La izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914, ca urmare a asasinării cu o lună mai devreme, la Sarajevo (în Bosnia), a prințului moștenitor al Austro-Ungariei Franz Ferdinand și a soției sale de către un patriot sârb, România nu putea evita conflagrația.

 

Din Mitocu Dragomirnei, localitate la vremea aceea aflată sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, tineretul român valid a fost luat de austrieci, instruit și pregătit pentru război. Cu grad de ofițeri au fost mobilizați Calistrat Morar, Alexandru Coclici, Gheorghe Burac și Alexandru Leca Morariu, fiul preotului Constantin Morariu, ca și trupa formată din țărani, cu diferite grade militare. După o perioadă de neutralitate de doi ani, la 14 august 1916 România declară război Imperiului Austro-Ungar. La data de 15 august 1916, ziua praznicului „Adormirii Maicii Domnului”, armata română trece Carpații, intrând în Ardeal pentru a elibera de sub ocupația străină pe frații noștri români. Ofițerii români aflați în armata austriacă, vrednicii fii din Mitocu Dragomirnei, aflând că România a intrat în război împotriva Imperiului Austro-Ungar, au părăsit armata imperială, trecând în România și înrolându-se în armata română. Este vorba de căpitanii Alexandru Coclici și Calistrat Morar, despre care, în Anuarul Muzeului Județean Suceava (vol. V din anul 1978), la pag. 54 se spune: „Pentru completarea efectivelor armatei cu ofițeri, în primăvara anului 1917 se înființează noi școli militare de ofițeri de rezervă pentru specialitățile cavalerie, infanterie, artilerie, geniu. În rândurile acestora se aflau mulți români veniți din teritoriile ocupate, printre alții și Calistrat Morar, din Mitocu Dragomirnei, sublocotenentul Gheorghe Burac și sublocotenentul Alexandru Leca Morariu, fiul preotului Constantin Morariu din Mitocu Dragomirnei”. La intrarea României în război (1916) ultimul se afla pe frontul din Serbia și, cum frontul românesc era departe, a părăsit pozițiile militare imperiale austriece, înrolându-se într-un detașament de partizani al haiducului Bosco Giuricianin. Este de trei ori rănit și luptă până în primăvara anului 1919, ajungând în pragul casei părintești în Vinerea Patimilor din Săptămâna Mare a Paștelui, înviat ca un mort din morminte. Deci toți ofițerii români din Mitocu Dragomirnei care se aflau în armata imperială austro-ungară, odată cu intrarea României în război, au părăsit imperiul, trecând granițele, intrând în armata română și luptând împotriva tuturor ocupanților până la terminarea războiului în 1919. La fel au procedat și unii ostași din Mitocu Dragomirnei, precum Dionisie Repciuc și Alexandru Romaș. Despre caporalul Simion Gr. Galan, în același anuar, la pag. 61, se spune: „La cererea ostașilor români din Banat, Transilvania și Bucovina, s-au organizat, până în iunie 1918, câteva detașamente de voluntari aflate în subordinea Comandamentului Suprem Italian. Aceștia au fost atașați diferitelor arme și folosiți ca trupe de asalt («arditii»). O companie de 250 de oameni, din componența Armatei a VIII-a italiană, a participat cu Divizia 52 la asaltul de la Montello și Veneto. Pentru faptele de arme înscrise în luptele din nordul Italiei au fost decorați cu «Crucea de Război» 129 de ostași români. Dintre cei 15 bucovineni care s-au evidențiat în lupte amintim, printre alții, și pe caporalul Simion Gr. Galan, din Mitocu Dragomirnei”. Soldatul Alexandru Macoveiciuc, aflându-se într-o unitate militară austriacă la Focșani, a trecut, în apărarea acestui oraș al Unirii lui Cuza, de partea românilor. În acel atac a pierdut brațul stâng. Soldatul Alexandru Munteanu se afla pe frontul din Galiția, în armata austriacă, luptând împotriva rușilor, care atunci erau uniți cu românii. În această bătălie a căzut prizonier la ruși, nu singur, ci cu mai mulți români din Bucovina și Ardeal. Cu toții au fost duși într-un lagăr din îndepărtata Rusie. La izbucnirea revoluției bolșevice din octombrie 1917 se aflau în acel lagăr. Aflând că armata rusă a părăsit frontul românesc din Moldova, lăsând breșe în front în favoarea nemților, românii au omorât comandantul lagăru-lui și paza – toți erau ruși – trecând spre Urali. Aici s-au întâlnit militarii români cu cei francezi și americani și au făcut front comun împotriva armatei roșii bolșevice. În acea zonă a Rusiei armatele unite au luptat până în anul 1921, neștiind că războiul se terminase. În aceste lupte, consăteanul nostru a fost rănit de mai multe ori. Obținând victoria, rușii au cerut pace, promițându-le românilor că le vor pune la dispoziție trenuri spre a-i duce în România. Căpitanul, comandantul lor, un român foarte înțelept, a refuzat oferta rușilor. Camarazii din subordinea sa s-au supărat pe superior, ei doreau să ajungă cât mai repede în țară, aflând că Ardealul, Bucovina și Basarabia sunt una și aceeași țară, România Mare. În fața camarazilor, căpitanul a justificat refuzul: rușii ar fi aruncat în aer toate trenurile cu militarii români. Căpitanul a solicitat rușilor să le pună la dispoziție vapoare în locul trenurilor. După lungi călătorii pe ape, au ajuns cu bine în portul Constanța. Aici, li s-a făcut o frumoasă primire – era în toamna anului 1921. A doua primire excepțională li s-a făcut în București, unde li s-a ținut o impresionantă cuvântare de bun venit de către generalul Averescu, care a promis că, în localitatea de unde este fiecare, pentru faima României dusă în lume, fiecare ostaș va primi câte 5 ha de pământ. Din București s-au despărțit bucovinenii de ardeleni, ei s-au dus la Alba Iulia, iar ceilalți la Cernăuți. Acolo au predat armamentul și muniția care se aflau asupra lor, lăsându-li-se îmbrăcămintea care era pe ei. „Ajuns acasă, în Mitocu Dragomirnei, își amintește eroul nostru, părinții mă știau mort. Guvernul României s-a ținut de cuvânt, dându-mi 5 ha de pământ. M-am căsătorit, constituindu-mi o familie. După al Doilea Război Mondial, marile puteri au lăsat România sub ocupația sovietică care a creat și la noi colhozuri, luându-mi tot pământul, rămânând mai sărac ca înainte de Primul Război Mondial. Feciorii mei, Mihai și Amfiloche Munteanu, cu un văr de-al lor, Constantin Munteanu, pentru a se răzbuna pe această politică dăunătoare poporului român, au intrat în «Sumanele Negre». Trădați, au fost arestați, judecați și condamnați la câte 7 ani de închisoare de fiecare. După ieșirea din penitenciar au mai trăit câțiva ani, trecând toți trei la cele veșnice”. ALECSANDRU TANASĂ pensionar