Trimitere spre proza fantastică

Nu cred că va surprinde preferința mea (de această dată) pentru un autor peste care s-a așezat nedreapta tăcere: A. E. Baconsky – Biserica neagră. Echinoxul nebunilor și alte povestiri, Jurnalul național, București, 2011.

 

Așadar, textele actualei ediții (ce apare în colecția ,,Biblioteca pentru toți”) reproduc volumul II din A. E. Baconsky, ,,Opere”, permițându-ne să readucem în atenția iubitorilor de literatură (română) o carte de referință pentru colecția de față, despre care aflăm că este patronată de Compania de Promovare a Culturii ce beneficiază de susținerea directă a ministerului de resort (Ministerul Culturii). Cum ni se pare firesc, trebuie enunțate câteva cuvinte și despre autor, o figură de excepție a literaturii naționale într-o perioadă în care reprezenta o aventură (spirituală și nu numai) exprimarea adevărului cu efecte restrictive asupra autorului însemnând ieșirea din albia mocirloasă a vremii. Simbolul izolării, dominant în aceste proze, se regăsește în mai toate textele la care ne referim și îndeosebi în romanul cu care se deschide cartea (,,Biserica neagră”). De altfel, formula utilizată în mai fiecare dintre prozele de față rămâne aceea a izolării, a îndepărtării de datele reale ale existenței, caracteristici care îl și singularizau în peisajul beletristicii de atunci pe A. E. Baconsky. Aceasta ar fi și explicația pentru care ,,Echinoxul nebunilor” constituie o tentativă singulară a narațiunii românești (postbelice), atâta vreme cât cineva o consideră ,,proză fantastică, cu personaje bizare, interesante prin complicarea bizareriei lor” (Emil Manu). Realizate pe baza unor mărturisiri ce trimit mereu la narator, povestirile situează acțiunea permanent în afară de orice determinare temporară, de unde și senzația cititorului de atemporalitate. Altfel spus, locul mai fiecărei întâmplări narate rămâne țărmul mării, adică un tărâm depărtat și separat de restul lumii, unde vagul și imprecizia duc mereu spre un romantism ciudat. (Să nu uităm condițiile socio-politice pe care le-a trăit autorul și care justifică în esență – și nu numai – modalitatea aleasă de acesta, așadar determinat s-o prefere). De aceea eroilor povestirilor de care ne ocupăm, precum și cei ai romanului ce deschide volumul, rămân mereu aceiași indivizi solitari, marcați permanent de teroarea izolării. Personajele lui A. E. Baconsky, de altfel, se comportă ciudat, chiar staniu, cum adaugă criticul Constantin Cubleșan, pentru că ceea ce întreprind ori intenționează să întreprindă acestea modifică, violează regula firească. Scriitorul vrea să ne convingă în fond că încearcă să pătrundă rosturile acestei lumi ciudate spre a-i cuceri ,,tainele și deopotrivă a-i elucida semnificația propriei prezențe acolo”. Povestirile publicate aici reprezintă în fond tulburătoare investigații asupra omului ca element social într-o lume în care singura sursă de salvare a sufletului o reprezintă evadarea, ieșirea dintr-o asemenea realitate. De altfel, A. E. Baconski întreprinde un sondaj în această ciudată existență în care elementul esențial îl constituie transferul dinspre real spre fantastic și invers. Cel care relatează este martor al acestor modificări de multe ori neobișnuite. De unde și motivul pentru care protagoniștii acestor întâmplări intră de cele mai multe ori în conflict cu membrii comunităților din care fac parte. Nu întâmplător asistăm la dezvăluirea unui univers de coșmar în care totul este (pare) posibil. O relatare de deschidere a subiectului în cauză sună direct și fără menajări: ,,Mă întorceam spre casă umbrit de presimțiri anxioase”. Romanul ,,Biserica neagră” devine în acest fel o antiutopie a societății totalitare. Derularea sa epică răstoarnă sloganurile în vogă, de care A. E. Baconski a avut parte, și imaginează o altă lume (mai mult sau mai puțin credibilă). Așa se face că eroul relatării epice ,,Biserica neagră” se întoarce, după o îndelungă absență, în orașul de care aparține, aflat bineînțeles pe malul mării, acolo unde va constata că ,,teritoriul” este stăpânit de o Ligă a cerșetorilor. Respectivii se arată a fi o adevărată pătură dominantă care își impune propria mentalitate și propriul mod de viață asupra celorlalți. Se înțelege că avem de-a face cu o imagine răsturnată a normelor reale de asociere a indivizilor, prozatorul diagnosticând în esență maladia morală a comunismului. Nu altfel se explică de ce cartea la care facem trimitere trebuie înțeleasă și acceptată drept o mărturie spectaculoasă a lui A. E. Baconski, a dorinței și voinței sale de a se rupe de realitatea ce l-a dominat și determinat. Iată de ce Ion Negoițescu, inclus între referirile critice, adnotate la sfârșitul volumului, considera romanul ,,Biserica neagră” drept o scriere ce se situează în afara vieții, particularitate ce-i conferă autorului ,,existență estetică și, odată cu ea, perenitate literară”, pe care le merită pe deplin.