Poetul Ion Cozmei e cunoscut cititorilor suceveni și nu numai de multă vreme. Vocea lirică a celui ce a descins în poezia contemporană din Călineștii străjuiți de Luceafăr, bine articulată, impresionează printr-un limbaj elegant, ancorat în ceea ce aș numi metafora lucidității autoscopice.
Beneficiind de serviciile generoase ale Editurii Tipo Moldova din Iași (redactor Aurel Ștefanachi și coordonator de serie Valeriu Stancu), Ion Cozmei a publicat anul acesta un volum masiv, de peste 400 de pagini, în colecția „Opera omnia”, intitulat Pacient la vama destinului. Cum era și normal, cartea se deschide cu poeme aparținând volumului de debut din 1985, purtând titlul Subiect pentru o nuvelă, motiv pentru care Dicționarul scriitorilor români de azi, apărut recent la Iași, îi așază începuturile literare sub semnul prozei. Sensibilitatea sa însă și expresia artistică de puternică forță sugestivă aparțin versului: La nașterea mea/ strigătul mamei/ despletind întunericul/ și colindând satul până la insomnie: / ,,Ioane! /în grădina noastră /au înflorit cireșii!”(,,Autobiografie”) Ecoul strigătului mamei, așa cum se constată din lectura cărților ulterioare, nu s-a stins, iar cireșii au rămas pentru poet mereu înfloriți, căci Ion Cozmei trăiește, indiferent de vârstă, un singur anotimp – cel al poeziei, stâlpul de foc ce unește cerul cu pământul: La cumpăna satului / grâul /rotunjind lacrima cerului /incendiind țărâna /prescurtând infinitul (,,Calendar la cumpăna satului”) În ciclul Reportajelor, scrieri cu o mai largă respirație din volumul Calendar la cumpăna satului (1995), ne întâmpină o altă față a unui Midas din zilele noastre, transformând faptul divers în autentică poezie, poate și pentru că: numai luna mă asistă /indiscret gânditoare ca o frunte de poet. (,,Reportaj despre democrație”) Dintr-o experiență dramatică, avea să se nască volumul Pacient la vama destinului, de unde, uimitor, a fost alungată orice urmă a disperării. Cititorul este întâmpinat de o impresionantă luciditate, de un Manual de supraviețuire (și) a poeziei, primele versuri din ,,Avertisment” fiind edificatoare: Să motivăm pentru început aluzia: /Rima mea preferată este acum perfuzia (…) Momentele grele prin care trece îi oferă ocazia să coboare mai des (și poate mai adânc) în profunzimea eului până la punctul în care e posibilă întâlnirea cu misterul transcendentului. Doar acolo călătoria spre moarte/ luminând văile Neantului (,,Călătoria”) capătă aspect mioritic, intersectându-se cu drumul creștin al salvării sufletului, aparținător veșniciei. Fie că se află în grădina mamei, ca să asculte respirația cireșului, fie că îl are dinaintea ochilor pe Noica filosoful (antologică viziune!), cel ce a reușit să izbăvească răzoarele graiului românesc de prezența ispitei întru cuminecarea Limbii Române, poetul capătă aură de învingător: Din fericire /sufletul meu este robust /și întâmpină cu prudență /influxul negativ al realității.(,,Din fericire”) Suferința care i-a brăzdat viața nu l-ar fi întărit fără conștiința apropierii poeziei de rugăciune, la începuturi nedespărțite. Analizându-și starea de păgânătate (cine n-a trecut printr-o astfel de situație?), condiție obligatorie pentru înălțare, autorul își recunoaște (s)căderile, încercând să-și reașeze ființa în ipostaza firească de fiu prin har al Celui Preaînalt: pe drumul firesc al cuvintelor /peste răcoarea patului de sacrificiu /aștern cu smerenie /duhul inspirației creștine /întru izbăvirea uitării păgâne /care mi-a întunecat călătoria. (,,Împăcare smerită”). Înveșmântat cu virtuțile smereniei și ale răbdării, omul plonjează cu toată responsabilitatea în baia izbăvitoare a lacrimilor amare, fiind convins că doar în felul acesta și prin mărturisire (Sunt ars de păcat ca de focul Gheenei/ Prin care o forță lăuntrică scurmă – ,,Mereu aplecat spre miracolul Cărții”) e posibilă înfierea. Starea mântuitoare a poetului se prelungește și în următorul volum, intitulat Tâlcuitorul de semne (1996). Răsare aici un plus de cumpăneală care, conjugată cu sensibilitatea eului poetic, îl apropie de Creator. Fără îndoieli și fără spasme, ba, dimpotrivă, lin și convingător: dar eu /Adrian /sunt fructul cugetării /lui Dumnezeu preamărind cuvântul Lui /și înțelepciunea Lui fără de hotar. (,,Scrisoare deschisă lui Adrian”). Reverența din versurile abia citate îl duce către un anumit experiment al fericirii de care vorbea cândva Toma de Kempis: gândirea la moarte, la hotarul Adevărului pentru orice pământean. În acest spirit trebuie citite alte două stihuri din același poem, unde, ceea ce numesc unii complet eronat „trecere în neființă”, pentru Ion Cozmei e o nuntire permanentă într-o cu totul altă sferă. El își dorește ca murind împăcat/ să nu mai mor niciodată (s. a.). Că este așa, că avem de a face cu o îndepărtare de viziunea înșelătoare precum că aici pe pământ am avea cetate stătătoare, iau drept mărturie următorul citat edificator, tot din poezia amintită: este nevoie de o revizuire /a atitudinii față de moarte /față de psihologia ei devoratoare. E de remarcat în continuare, pe textul respectiv, că Ion Cozmei cere statutului său de luptător harul Celui de Sus, pavăza Mântuitorului, în cuvinte ce amintesc una din rugăciunile de seară: Doamne Dumnezeul meu /luminează-mi ochii /ca nu cumva să adorm întru moarte. Intensitatea trăirii e atât de puternică, încât acesta simte cum se scurge sângele meu/ în cuvinte (,,Poate numai ea”), autorul trăind pentru și prin vers ca ultim cavaler rătăcit/ care se hrănește cu poezie (,,Poate că…”), confundând-o uneori cu rugăciunea pe care ar vrea s-o spună călare pe statuia libertății. (,,Camera de rezervă a cuvintelor”) În sfârșit, volumul se încheie cu bogate ilustrări din Vânătoare de iarbă cu cai (2009), poetul, înveșmântat în rouă, preumblându-se în continuare pe poteci de adevăr pentru a măsura timpul cu aripa poeziei. Versul, devenit cântec și mărturisitor al iubirii de o rară suavitate și discreție, ca în aceste excepționale ,,Corespondențe”, amintind de Replici(le) eminesciene: Eu inventam sărbători de zăpadă /Tu mă ningeai cu fiori de colind / Eu despleteam drumul teilor noaptea /Tu mă-nveleai în păduri de argint /Eu viscoleam cu salcâmi dimineața / Tu înfloreai înspre mine mereu /Eu sângeram în amurg trandafirii /tu lunecai prin sângele meu. Eram convins că dintr-o asemenea antologie nu putea să lipsească și o altfel de iubire, cea față de Bucovina, patria poetului, căreia autorul îi închină versuri în format clasic: Sunt rupt din trupu-ți sacru, Bucovină, /Sunt rana ta de aur și de dor, / La naștere un strigăt de lumină /Mi-a fulgerat prin suflet un izvor. (,,Geneză”) În concluzie: vastul material poetic al lui Ion Cozmei dă măsura forței sale de gândire metaforică, a regăsirii eului în plan ontologic, unde și când poetul s-a putut elibera de zarva grea și constrângătoare a pământenilor: Pe drumul regăsit al libertății /Viața conjugându-se cu moartea /Să ardă ne-ncetat zidindu-mi Cartea. (,,Acord final”) În acest caz, poezia și poetul capătă valențele unei torțe sacre, cu o inepuizabilă combustie.
Comentarii