D’ale politicii (163)

– Un dicționar … alternativ –

 

> Anxietate. Cu cât această furie tăcută, această presiune insuportabilă „evadează” din spațiul individual și se cumulează, tăcut, în cel public, ea produce, în „social”, fantezii, utopii politice, ambiții explozive, distorsiuni, violență, agresiune și război. Probabil – scria un autor – că fascismul a fost cea mai evidentă mișcare politică concentrată în jurul ideii de Bărbat, de dominație a falusului. Dar mă tem că nu va fi și ultima. E suficient să invocăm atitudinea Islamului față de femei și față de păcătosul Occident ca să intuim pericolul potențial, bomba ascunsă în dogmă și în frustrare. > Ciocolată. Era considerată, din vechime, mai mult un afrodisiac, un antidepresiv decât un desert oarecare. Dovezi? Moctezuma, regele aztec, consuma cantități excesive din fiertura pe bază de cacao, doar pentru că el constatase că asta îl ajută – formularea mi se pare mai delicioasă decât un baton de Milka! – „să aibă acces fără rușinare de sine la femei”… Nu multă vreme după această istorie – adică în 1624 –, teologul Franciscus Rausch observa că „această băutură, mult prea consumată în mănăstiri, inflamează păcătos pasiunea carnală pentru aproapele tău”. Și se știe că homosexualitatea – de ambele sexe (ce formulare ciudată am comis, sper să mă iertați…) – era înfloritoare în acele așezăminte medievale. Deși abia azi au fost dovedite virtuțile antidepresive ale ciocolatei, se pare că ele erau recunoscute, empiric, de sute de ani: doamnele din nobilimea spaniolă o consumau – pe ascuns – până și în biserică. E evident că „drogul dulce” le ajuta pe seniorite să suporte mai ușor lungimea și monotonia slujbelor religioase… > Dreapta. Se pare că în Evul Mediu în întreaga Europa se circula pe stânga (și nu doar în Anglia și fostele sale colonii, ca astăzi). De la cine a pornit schimbarea? O ipoteză îl acreditează pe Napoleon I (1769-1821) care, stângaci fiind, a schimbat – pentru a-și dezorienta adversarii – regula ca atacurile, pe câmpul de luptă, să se facă pornind dinspre stânga. O altă ipoteză amintește că înainte de 1789 aristocrația franceză circula pe stânga drumului, iar servitorii și plebea pe dreapta. Pentru a trece neobservată, în vremea Revoluției, nobilimea a început să circule și ea pe dreapta. „Highways Act” (1835) impune, în Anglia, circulația pe stânga, în S.U.A. respectându-se aceeași regulă (sub influența colonizării engleze) până după Războiul de Independență (1775-1783), când s-a trecut pe invers. A fost, desigur, o for-mă de protest, de delimitare de fosta metropolă. > Înger. Cea mai mare nedreptate pe care o poți face celor din jurul tău – dar și ție, prin ricoșeu – este de a-i crede, aprioric și nediferențiat, ca fiind niște îngeri. > Minciuni (regale). În mai multe interviuri, Regele Mihai a declarat că nu l-a grațiat pe Ion Antonescu deoarece „el nu mi-a cerut-o, ci doar avocatul acestuia”. „Dacă îl grațiam – sună mai departe scuza regală – comuniștii ar fi impus opinia că nu-s patriot. Oricum ai fi procedat, pe oriunde a-i fi luat-o, ar fi fost dezavantajos (…). Pentru mi-ne, e limpede că Antonescu a știut ce face refuzând grațierea”. Amnezia – ca să nu zic minciuna – e dovedită chiar de documente aflate în arhiva regală. Între acestea, procura scrisă și subliniată chiar de mâna lui Antonescu, prin care acesta își mandata expres avocații în acest sens, dar și cererile celorlalți condamnați la moarte, vizate de ministrul justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. Care, onest, le-a înaintat Suveranului. Pe lângă frica de ruși, o explicație a refuzului junului Mihai este complexul de umilință pe care i-l indusese Mareșalul, adevăratul conducător al României în timpul războiului. > Rușine. „Nu e rușinos pentru soțul tău să alerge încă, la cei 70 de ani ai săi, după femei?” întreabă o prietenă. „De ce ar fi? Și cățelul nostru aleargă după mașini, dar nu a prins niciodată vreuna”. > Șarpe (din sân). În timpul zilelor și nopților terorii din anii 1940 și 1941, când românii nord-bucovineni erau ridicați fără preaviz și deportați de puterea sovietică „eliberatoare”, s-au petrecut scene de o grozăvie de nedescris. Dar și – scrie cernăuțeanul Dumitru Covalciuc – întâmplări ce au scos la lumină mizeria morală a multor oameni: arestări operate exclusiv pe temeiul unor delațiuni ale rudelor sau vecinilor calici și invidioși, ridicarea de pe stradă a unor trecători nevinovați, urcați cu forța în vagoanele de vite doar pentru a completa „inventarul” impus de autorități etc. Zguduitoare îmi apare pățania lui Alexe Gabor, fost primar al unei comune în timpul ocupației bolșevice, pârât de propria sa nevastă, o rusoaică, deoarece „nu executa întocmai și co-menta în casă ordinele comuniștilor”. În clipa ridicării bietului Alexe, rusoaica a ieșit chiuind de bucurie, în mână cu o armă (pe care doar ea știe unde o dosise în cele peste două decenii de căsnicie) în fața milițienilor, spunând, în rusește: de 20 de ani vă aștept, fraților, cu această pușcă! Brrr! Decât o asemenea muiere, mă tem că până și Siberia e de preferat… > Victorie. Ei, victoriei, îi trebuie consacrat orice efort, pentru ea merită depășit orice obstacol. Dar e bine să nu uităm: nicio victorie nu poate avea o valoare mai mare decât aceea a obiectivului concret atins prin această victorie. Decât, poate, pentru proști, pentru visători… > Zi. „O zi ca o cârpă de bucătărie” (Eugen Barbu). > Why. V-ați întrebat vreodată de ce oare suntem instinctiv tentați „să ne uităm prin gaura cheii”, de ce întoarcem automat privirea spre geamul unei ferestre luminate, dar neascunsă de perdele?