Mircea Horia Simionescu

A ars mocnit, cu toate că a trebuit – uneori – să o facă în văzul lumilor și cu flacără mare. Dar pe el nu-l încălzeau decât cărțile lui, multele. Nu demnitățile – destule – și nici adulațiile. El își avea lumea lui, din care totul se vedea limpede și curat și totul încerca să fie așa. Și se risipea în cuvinte, ca să se regăsească.

 

Am fost – dar degeaba mă mândresc cu asta – colegi de liceu. La Târgoviște, cetatea de scaun soră Sucevei. Unde, cum se știe și nu prea se mai bagă de seamă, s-a înfiripat (cu de la el aprindere) ceea ce s-a numit – poate că pretențios, poate că prea cu trufie – Școală. Mai erau acolo Radu Petrescu (uitatul?) și Costache Olăreanu (irositul?) și noi, mărunțișurile. Clocoteam de doruri și de idei și de proiecte și ni-l aveam ca pe un catalizator, ca pe o Stea Polară. În jurnalul său de atunci – trei caiete doldora, ajunse carte («Trei oglinzi») –, Țoncu (așa îl numeam și cu chemarea asta ne recunoșteam mai târziu, prin telefoanele cu melancolii) a notat aproape totul: cum ne strângeam rebegiți de frig la el în bucătărie, cum înghițeam pe nemestecate versuri și proze și fior, cum plănuiam cărți epocale, cum plămădeam teorii în stare să răstoarne toată literatura universală și cum ne urmăreau, la plecările foarte târzii, niște pălării trase pe ochi printre castani. N-a spus că la un Crăciun a fost Moș și mi-a dăruit o carte pe care n-o avea, în ediția aceea, nici autorul (Geo Bogza). N-a povestit nici că mi-a împrumutat pantofii săi (negri, dar cam mari) pentru o festivitate la care ghetele mele scâlciate ar fi dăunat solemnității. Mi-a părut rău că a uitat – sau nu a vrut să-și mai aducă aminte? – florile de câmp pe care le-am adunat împreună (un stog!) și le-am așternut de la o portiță până la o ușă, plecând fără să stricăm farmecul nopții cu un oarecare „La mulți ani!” Ne-am revăzut rar și scurt. Nu îi plăceau recapitulările. Era obosit de gălăgie și de mulțimi. Era sătul de neliniște. Îi ajungeau întrebările lui. S-a tras în poală de munte, la Pietroșița. Într-o casă a dedemultului. Fratele lui (mai mic, dar dus mai devreme dincolo) îmi spunea că l-a găsit recitindu-și, cu nemulțumire mare, cărțile. Teancul de cărți și mai cu seamă ciclul acela care a răsturnat multe la vremea lui, «Ingeniosul bine temperat», cu «Dicționarul onomastic» gândit încă din crudă adolescență și răsucit pe toate fețele ani și ani. Că s-a închis în el și șade acolo ca într-o cochilie. Alții de-atunci au urcat și l-au tulburat. Cei de-acum nu prea, pentru ei el este doar un raft de bibliotecă, peste care se așterne – încet, dar sigur – praful. După care, iată, cenușa. Mai grea decât încercarea de a nu zgâria amintirile.