Comemorarea a 34 de ani de la trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian Marina (II)

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioșilor. Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviințat ca racla cu moaștele Sf. Cuvioase Parascheva să facă acea călătorie unică de când se află la Iași, străbătând satele pustiite de secetă ale județelor Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamț, Fălticeni și Botoșani, adică aproape toată Moldova.

 

Ploile abundente care au însoțit procesiunea, adăpând pământul și făcând să crească iarba și să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioșilor, întărindu-le credința în Dumnezeu că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoți și diaconi care au însoțit racla cu sfintele moaște au fost împărțite după chibzuința vlădicii Justinian la orfani, văduve și invalizi, la cantine școlare, biserici în construcție și la mănăstiri pentru hrana bolnavilor și a călugărilor bătrâni și neputincioși. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă și cu lacrimi în ochi mulțumeau părintelui Justinian. După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năprasnic înghețând vetrele cantinelor, sobele școlilor și ale spitalelor, casele celor necăjiți. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferință, altă consecință a războiului, care distrusese parcul de mașini. Vlădica Justinian a găsit soluția. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde erau de trebuință. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian. Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foștilor prizonieri și deportați scăpați din lagăre și refacerea gospodăriilor distruse de război. Pentru a sprijini această vastă operă de asistență socială, vlădica Justinian a străbătut săptămâni de-a rândul, zi și noapte, eparhia și a stat de vorbă cu preoții la fața locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul țării și al Bisericii strămoșești. Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămași fără părinți de pe urma războiului, a foametei și a bolilor, vlădica Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoților, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande și a colabora cu instituțiile de asistență socială ale statului, îndeosebi Crucea Roșie și Apărarea Patriotică. Totodată, a înființat orfelinate și cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreținute de parohii. Unele au funcționat și în mănăstiri, la Agafton și Văratec – pentru fete și la Neamț – pentru băieți. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană și îmbrăcăminte. Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasați în familii creștine, spre creștere și îngrijire. Preoții înșiși, la îndemnul arhiereului, au primit copii orfani în familiile lor și au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor. La inițiativa și cu participarea directă a vlădicii Justinian, s-au înființat cantine pentru copiii, elevii și studenții săraci, care au funcționat până la redresarea economică. Prin grija vlădicii Justinian, studenților săraci li s-a oferit pe timpul vacanțelor, de Paști și de Crăciun, loc de cazare, hrană și îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-și pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistrița, Horaița, Slatina, Râșca și Vorona, pentru studenți, și Agapia, Văratec și Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenți și studente. O atenție specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană și îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei. De același tratament s-a bucurat și școala de cântăreți bisericești, unde s-a amenajat și un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare. Copiii, elevii și studenții Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană și îmbrăcăminte, cărți și rechizite școlare, nu l-au uitat pe vlădica Justinian. Mulți dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste și cu emoție despre Părintele orfanilor. La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în țară și în lume, vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care se prefigurau, grele și nesigure, covârșeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă și pătrunzătoare, de un spirit organizator care să știe s-o călăuzească în zorile încă cețoase ale viitorului și să-i asigure o viață normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei și Neamului și, la nevoie, suficient de dârz și energic pentru a fi pavăză Bisericii, ca ea să-și împlinească misiunea sfântă în viața credincioșilor. Conștientizând povara răspunderii pe care trebuia să și-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, “care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării” (din Gramata Sinodală de instalare). Luând pe umerii săi viguroși greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian anunța pe scurt, în următorii termeni, în fața membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale programului pe care înțelegea să-l pună în aplicare: “Cel dintâi și cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradițiilor noastre bisericești, este păstrarea credinței, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare… Deoarece credința noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică și rodnică prin fapte de dragoste, de pace și de sfințenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate și devotat cu sufletul și cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhicești”. La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare, din Biserica “Sf. Spiridon Nou” din București, Patriarhul Justinian a prezentat mai pe larg componentele acestui program menit să aducă o transformare înnoitoare în lucrarea Bisericii noastre: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și al cerințelor vremii, pentru reîntoarcerea la adevăratul apostolat; restaurarea monahismului românesc în toată puterea frumuseții și misiunii sale; reorganizarea învățământului teologic, spre a face posibilă promovarea vocației preoțești; perfecționarea mijloacelor și metodelor de lucrare pastoral-misionară a clerului potrivit năzuințelor de pace, iubire și întrajutorare ale credincioșilor; reîntregirea bisericească și revenirea fraților greco-catolici din Transilvania la matca ortodoxă, de la care s-au desprins prin Unirea de la 1700; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor ecumenice cu Bisericile creștine, tratând cu respect popoarele necreștine, și altele. Înțeles și sprijinit de membrii Sfântului Sinod – între care se numărau personalități de seamă ale Bisericii noastre, precum mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu, Sebastian Rusan de la Iași, Firmilian Marin de la Craiova, Vasile Lăzărescu de la Timișoara, și episcopii Nicolae Colan de la Cluj, Chesarie Păunescu de la Galați, Nicolae Popovici de la Oradea, Andrei Magier de la Arad, Teofil Herineanu de la Roman – ajutat cu pricepere și devotament de cei doi episcopi vicari ai săi, pe care și i-a luat colaboratori apropiați – arhiereii Antim Târgovișteanu, apoi arhiepiscop al Dunării de Jos, și Teoctist Botoșăneanu, mai târziu episcop al Aradului, mitropolit al Olteniei și apoi al Moldovei, precum și Patriarh al României –, ascultat de clerul de mir și monahal, care și-a înmulțit vredniciile în ogorul duhovnicesc și pastoral, iubit și respectat de credincioși, care și-au îndeplinit cu jertfelnicie datoriile lor creștinești, Patriarhul Justinian, aflat în plină vigoare a puterilor, la vârsta de 47 de ani, energic și dinamic, cu experiență de conducere, a pus cu hotărâre în aplicare acest program, care a înlesnit Bisericii să rămână în rosturile ei și să străbată deceniile de dictatură ateistă cu roade bogate și frumoase, care se văd până astăzi, împlinindu-și misiunea sfântă în viața poporului român. Pentru a pune în aplicare acest program, era nevoie de un cadru nou legal, care să stabilească atribuțiile și răspunderile tuturor celor angrenați în lucrarea Bisericii. Vechile reglementări, fixate prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române și Statutul anexat la ea, din 6 mai 1925, își pierduseră actualitatea în noile condiții și trebuiau revizuite. De aceea, imediat după instalare, Patriarhul Justinian, cu asentimentul membrilor Sfântului Sinod, a purces într-un răstimp scurt, pentru că timpul nu pregeta, la elaborarea unui nou Statut, care să asigure temelia canonică noii organizări și lucrări a Bisericii, ale cărui principii fundamentale sunt valabile și astăzi: autocefalia, autonomia, sinodalitatea sau sobornicitatea, participarea largă a credincioșilor la viața bisericească și altele. În această grea lucrare, Patriarhul Justinian s-a bazat pe bogata și vasta sa experiență, dar și pe sprijinul și colaborarea unor sfetnici prețioși, din rândul profesorilor de teologie, specialiști în drept canonic și bisericesc. La elaborarea noului statut, Patriarhul Justinian a vegheat ca să nu se inoveze nimic, adică să nu se introducă rânduieli și principii străine de misiunea Bisericii, ci să se caute cele mai bune căi pentru îmbinarea prezentului cu trecutul glorios al Bisericii strămoșești. Meritul Patriarhului Justinian la întocmirea noului Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sfântul Sinod l-a votat în ședințele sale din 19 și 20 octombrie 1948, constă în faptul, pe de o parte, că a sesizat limitele unor reglementări ale vechiului Statut, care îngrădeau afirmarea deplină a principiilor fundamentale canonice, și a luat măsuri pentru înlăturarea acestor limite, iar pe de altă parte, că a eliminat acele dispoziții care nu-și dovediseră utilitatea în intervalul 1925-1948. Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit ca toți cei cărora Statutul le-a încredințat competențe în exercitarea autorității bisericești să-și înțeleagă bine atribuțiile, dar mai ales ca aceeași competență să se exercite corespunzător, astfel încât toate problemele să fie soluționate în mod unitar în toată Biserica Ortodoxă Română. Patriarhul Justinian a depus apoi o muncă stăruitoare pentru ca principiile fundamentale și dispozițiile mai importante din Statut – legea de bază a Bisericii – să fie dezvoltate în regulamente speciale privind atribuțiile organelor centrale bisericești, numirea, transferarea și disciplina clerului, învățământul teologic, administrarea averilor bisericești, organizarea vieții monahale și altele, pe care le-a aplicat treptat până în anul 1953. Alături de Stat, aceste regulamente – 10 la număr – au pus în valoare, în toată importanța lor, nu numai principiile fundamentale care asigură sub raport canonic unitatea Bisericii, dar și competența fiecărui organ central și local, deliberativ și executiv, colegial și individual, pentru ca, respectându-și fiecare sfera de atribuții, să se înlăture atât imixtiunile, cât și neglijențele păgubitoare în desfășurarea activității bisericești. În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată și a fost publicată, ca un cod de legiuiri bisericești, sub titlul: “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarhul Justinian 1948-1953”. Dar Patriarhul Justinian nu s-a mulțumit să înzestreze Biserica cu o legislație în care a prevăzut principiile fundamentale canonice și atribuțiile organelor centrale și locale bisericești, ci a vegheat ca Biserica Ortodoxă Română să-și exercite, ca Biserică autocefală și autonomă, toate drepturile ce-i revin în baza acestei situații canonice. Așadar, Patriarhul Justinian s-a ostenit și a reușit să asigure Bisericii noastre o legislație din cele mai avansate, dar întemeiată pe nezdruncinate principii canonice fundamentale. Ceea ce definește întreaga operă legislativă a Patriarhului Justinian este reflectarea clară a realității, ancorarea solidă pe temeliile valabile ale tradiției și angajarea fermă pe linia misiunii Bisericii. Ea a stat la baza bogatului patrimoniu de realizări pe care l-a acumulat Biserica în deceniile arhipăstoririi sale. (Va urma) Pr. drd. CONSTANTIN TUDOSĂ, Parohia Petia