Meteorologii s-au minunat ei înșiși de urgia albă și au transmis doar prin intermediul satelitului, căci undele radio nu răzbat în colțul acesta de lume: „Fenomen meteo nemaiîntâlnit la Izvoarele Sucevei. Furtună de zăpadă de o intensitate rar întâlnită!” Ca și cum Cineva, acolo Sus, în tristul, funestul, planetarul context (având în vedere prezența, printr-un oficial, a însăși Organizației Națiunilor Unite la funeralii), deprimat de minusculele eforturi uriașe ale autorităților locale de a bătuci cu talpa piciorului asfalt prin gropile drumului județean ce desparte Izvoarele Sucevei de restul lumii, ori de a arunca vârtos piatră concasată, până în preziua înhumării, pe drumeagul cimitirului, până aproape de biserica din deal, a vrut, dintr-o pocnitură de degete, să primenească totul, într-o clipită. Iar cel care a fost Ioan Filaret Moțco, participant la atâtea misiuni mondiale, să aibă parte, în colțișorul lui numit acasă, dacă nu de un drum lin până pe lumea cealaltă, cu siguranță de unul imaculat. Ultimul lui drum. Și de pe lumea cealaltă a dăruit ceva locului natal Prea puțini, chiar și dintre cei foarte apropiați lui, au știut cu precizie cu ce s-a ocupat și ce a fost Filaret Moțco. Unii îl credeau „ambasador”, alții „om care lucrează la NATO”. Îl vedeau rar, iar și mai rar aveau ocazia să discute cu el. Nu era un taciturn, însă, dată fiind natura funcției sale, se poate spune că era discret și ceva mai retras. Nu ocolea însă niciodată oamenii, venea cu drag în Bucovina lui, unde mânca la mama acasă, în satul Aluniș, totdeauna cu plăcere, mămăligă cu cartofi, și, după cum spun localnicii, nu pregeta să pună umărul în a-și ajuta neamurile. „Neamurile dulci”, după cum e vorba celor de la Izvoare, rudele lui apropiate, dar și mulți străini de familie s-au bucurat de sprijinul său. Ca o dulce-tristă ironie, Filaret Moțco a dăruit, până și de pe lumea cealaltă, ceva locului unde a văzut lumina zilei: a pus Izvoarele Sucevei pe harta lumii, căci unde și când s-a mai pomenit să se pomenească în cancelariile planetei de micuța comună situată la granița cu Ucraina?, iar comunitatea va putea, de la el încolo, să-și ducă și să-și plângă morții până pe Dealul cimitirului, la biserica din deal, purtând hramul Sfintei Marii, pe un drum cât de cât omenesc. Într-o săptămână, unde nimeni nu credea că vreodată, cineva se va gândi să arunce măcar câțiva bolovani pe kilometrul de șușa ce șerpuiește, în anevoie urcuș, până la cimitir, drumușorul a devenit, grație tonelor de piatră concasată cărată cu utilaje grele, practicabil. Ultima lui misiune… Și poate că autoritățile locului își vor da seama, într-un târziu, pentru viitor, că drumul acela, ca și toate drumurile comunei, de altfel, le sunt necesare oamenilor, fie ei vii sau, iată!, morți, fie ei experți ONU sau nu. Fie că pe ele urmează să calce înalți demnitari, armate întregi de autorități im-portante, fie că se filmează sau nimeni nu transmite nimic, nicăieri, de-spre viața de zi cu zi, bunul cel mai de preț al unei comunități. Înmormântare după datină și înmormântare militară Dincolo de prezența masivă a oficialilor de toate rangurile (începând de la reprezentantul ONU, Francois Farah, și până la deputați sau șefi ai instituțiilor sucevene deconcertate), a fost o înmormântare creștinească, în cel mai curat spirit al locului. Peste 1000 de persoane au ținut să asiste la funeralii, iar peste 1000 de persoane au fost la praznicul cu mâncare de post, care s-a ținut, potrivit obiceiului pământului, înainte de îngropare, acasă la decedat. Corturi militare au fost întinse, pentru ca familia să poată duce la bun sfârșit această datină. „Așa e la noi. Nimeni nu pleacă la cimitir flămând”, ne destăinuia o localnică, adăugând că, de când se știe, „oamenii vin înainte la praznic, pentru că, satele fiind răsfirate pe munți, după îngropăciune, fiecare pleacă pe la casa lui”. A fost și o înmormântare militară, pentru că sicriul metalic al lui Ioan Filaret Moțco, străjuit la căpătâi, în noaptea priveghiului, de doi soldați, a fost transportat și apoi coborât în groapă după un ceremonial militar. La cimitir, soldați ai Batalionului 335 Botoșani au tras, în onoarea celui dispărut, 3 salve de pistol automat. Întrebări fără răspuns Oricât ar fi vrut, rudele nu au putut să-l vadă pentru ultima oară pe cel care le-a fost atât de drag. Nu s-a permis deschiderea sicriului, fiind invocate mai degrabă oculte uzanțe militare sau ordine de foarte de sus, decât legi clare ale statului român, care să interzică acest lucru. S-a spus, la un moment dat, că după un an de zile, cu acordul procuraturii, sicriul va putea fi deschis de familie. Ca și cum, tot cu acordul aceleiași procuraturi, nu s-ar fi putut face același lucru, în condiții tot atât de legale, exact acum… A spune familiei și mamei bolnave, de 83 de ani, că își poate vedea fiul mort abia după un an de zile, în condițiile în care cauza morții nu e nicidecum o molimă de pericol ridicat, ci o crimă odioasă și atât, pare o glumă sinistră. Care nu face decât să alimenteze speculațiile, și așa de cele mai diverse facturi. „Mortul nu le aparține lor. A fost al ONU sau al armatei cât a fost viu. Acum e numai al familiei. Ce se ascunde, de fapt, ce vrea să se ascundă? Ce e, de fapt, în sicriul acela de metal? E acolo Filaret Moțco? Sau sicriul e gol? A fost decapitat? Familia trebuie să vadă, să știe. Să știe cum a murit”, s-a spus, și nu cu mâna la gură, printre oamenii prezenți la funeralii. Cine l-a omorât? De ce ditamai reprezentanța ONU nu era păzită cum se cuvine într-un teatru de operațiuni? Să nu fi fost monitorizat de la distanță sediul ONU și toți cei care lucrau acolo, 24 de ore din 24? Nimeni să nu fi știut ce urma să se întâmple? La ce a servit moartea bieților oameni?… Alte întrebări care s-au pus, de asemenea, sâmbătă, la Izvoarele Sucevei, și la care, de asemenea, nimeni nu are răspuns. Și nu va avea, probabil, vreodată. Potrivit protocoalelor ONU, familia fostului său reprezentant va fi despăgubită. Suma este confidențială.
Comentarii