„Psalmul tăcerii”

O nouă voce lirică distinctă, cea a Lilianei Bîgu-Coifan, se alătură tradiției spirituale a râșcanilor, prin cartea-debut mai sus pomenită, un veritabil „Monolog în Babilon” într-o lume care nu-și mai (re)găsește ordinea. Apărut la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila, în 2011, volumul „Psalmul tăcerii” se dăruiește cititorilor, la începutul Postului Mare ce vestește Primăvara Ortodoxiei, ca ofrandă pe altarul credinței întru nădejdea mântuirii.

 

Autoarea, fostă elevă și de câțiva ani profesoară de limba franceză la Școala Râșca, „brodează” cu migală și talent castele din aur și cuvinte, structuri dantelate în care picură diamantin roua unui suflet sensibil și echilibrat. Poezia devine mod de existență și de rezistență în care oximoronul vieții se preface într-un cântec de biruință, replierea eului liric în curată cugetare fiind singura cale de a lua Împărăția cerului cu forța, conform scurtei spovedanii de la începutul cărții. O anume cumințenie a scrisului, o discreție fină a meditației și a sentimentului structurează motive cunoscute în forme originale, ilustrând, parcă, ordinea interioară a creatoarei, cutremurată adeseori de întrebări tulburătoare: Cobor să mă-nalț, mă-nalț să cobor,/ Virtutea îmi pare ascunsă-n zenit./ Se-așterne îndată cernitul covor/ Și voi fi plecat… de ce am venit?/ Să fiu o părere? Să mistui un mit? Nucleul cărții îl constituie poeziile religioase, unsprezece dintre ele purtând titlul Psalm, în vreme ce alte câteva (Când stau în palma Ta, Pune strajă gurii mele, Floare Dumnezeiască, Templul nepătimirii), chiar dacă au fost intitulate altfel, pot fi subsumate aceluiași gen de poezie. Liliana-Bîgu Coifan nu calcă pe urmele psalmiștilor importanți din literatura română. Se constată o detașare de contradicțiile lui Macedonski, de impetuozitatea argheziană ori de infuzia motivelor folclorice în poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu. Psalmii autoarei proiectează lumina lină a Templului unde omul Îl cunoaște și Îl iubește pe Creator, ca urmare a regăsirii de sine și a îndepărtării sale de zbaterea deșartă a lumii: Sunt singură mereu/ În lumea mea de vis/ În care Tu și eu/ Jucăm ascunselea copilărește/ Și prin infern/ Dar și prin Paradis… Întoarcerea printre semeni apare ca un prilej de radiografiere morală a sufletelor, punct de plecare în vederea implorării divinității: Ai milă, Tu, Părinte, și plouă dintr-un nor/ C-un strop de conștiință, c-un Înger păzitor! Urmărind șirul psalmilor, descoperim complexitatea acestora, ruga fiind îmbinată cu dialogul și confesiunea. Astfel, își fac loc întrebări reverențioase despre îndumnezeire, repetându-se întreit într-o revelație a adevărului: Mă întreb… dacă n-ai fi mereu cu mine,/ Aș mai putea vorbi așa cu Tine? Admirabile sunt poeziile în care picură imagini din izvorul creației populare. Ritmul lor este sprinten, tonul duios, ușor melancolic, precum în Floare-de-colț, mărgăritar sau în Cântec de leagăn, adevărate incantații, aducând cu ele muzica suavă a sufletului: Stele, stele de pe cer/ Maica are-un îngerel… Influențele cărturărești sunt inevitabile pentru o persoană instruită. Așa se face că în Floricica se recunoaște un oarecare ton baladesc barbilian, înviorând același motiv al iubirii imposibile, Decembrie reface atmosfera creației bacoviene, iar zbaterea de aripi stănesciană dă zvon în poezia O pasăre. Citind ultimele rânduri ale acestei scrieri armonioase, vom murmura în taină cântecul de alint, cu care autoarea își trimite spre lume gândurile dragi: Floare-de-colț, mărgăritar,/ Surâsul tău e dulce-amar.