Șezătorile bălcăuțene de altădată (I)

Este evident că nu mai trebuie să convingem pe nimeni de faptul că, fără tradiții și obiceiuri, nu ne putem imagina concepția despre lume și viață a înaintașilor noștri; și desigur că nici istoria n-ar fi la fel fără ele.

 

Omul fără amintire istorică e asemeni unui copac smuls din pământul în care ani de-a rândul și-a înfipt rădăcinile. Câți astfel de copaci-oameni întâlnim astăzi în jurul nostru? Încercați să aflați de la tinerii de astăzi câți dintre ei cunosc măcar un cântec de nuntă sau o colindă? Bineînțeles că nu tot din avuția lăsată nouă moștenire are valoare practică. Foarte multe forme ale activității umane – prin constrângere sau pe cale naturală – și-au pierdut sensul primordial. Dar acest aspect nu înseamnă că noi nu trebuie să le cunoaștem. Oamenii satului au știut dintotdeauna nu doar să muncească, ci și să-și drămuiască cât mai responsabil timpul liber. Cu siguranță că eu n-am putut să surprind bogăția culturală și spirituală a strămoșilor noștri. În viața de zi cu zi erau mult mai multe activități, mult mai multă culoare. Astăzi nu ne rămâne decât posibilitatea să ne imaginăm tabloul șezătorilor de altădată cu ajutorul informațiilor tezaurizate în culegerile de folclor, în monografii, în operele literare și, pentru puțin timp încă, din amintirile oamenilor care au mai prins acele vremuri. Cum erau șezătorile bălcăuțene? Răspunsul îl veți găsi citind aceste rânduri. Vă invit pe toți în satul meu natal, Bălcăuți, așezat lângă șoseaua națională Siret – Suceava – București, într-un loc de șes, brăzdat de câteva văișoare și pârâiașe mici, dintre care cel mai mărișor este Horaițul. Pe vremuri i se spunea “Băltăuți”, denumire provenită de la bălțile ce erau mai demult aici. Mai este și o legendă, care atribuie întemeierea acestui sat principelui Balc, fiul lui Sas-Vodă. Prima dată se pomenește în istorie despre acest sat la 10 septembrie 1470, data uricului prin care voievodul Ștefan cel Mare dăruiește acest sat ctitoriei sale, Mănăstirea Putna. Acest document este întărit mai târziu de către Calimac-Vodă, în anul 1762, rămânând astfel până la secularizarea averilor mănăstirești de către guvernul austriac. În timpul stăpânirii austro-ungare, denumirea germană a fost “Balkoutz”, iar cea ungară “Landanfalva”. Se spune că pe acele vremuri s-a încercat colonizarea acestui sat cu unguri, dar retrăgându-se aceștia în valea Sucevei, satul a rămas pe seama a vreo zece familii românești, iar restul populației s-a constituit din coloniști de origine ucraineană aduși din Galiția, ca muncitori pe moșiile boierești și mănăstirești, în masa cărora cei dintâi s-au asimilat în decursul timpului. Doar după terminarea muncilor câmpului, sătenii își puteau permite să-și tragă sufletul. În prima zi a lunii octombrie, bălcăuțenii își serbau hramul bisericii – Acoperământul Maicii Domnului – prilej de întâlnire cu membrii familiei și prietenii din satele vecine. După această sărbătoare, începeau șezătorile. Adică pregătirea lor: se căutau casele unde se vor ține ele, se constituiau grupurile de fete și băieți. Primele întâlniri se terminau cu o cină comună. Înainte de a se așeza la masă, se ieșea în curte cu o farfurie plină cu mâncare care se punea în dreptul ferestrei casei pentru ca “gazda să fie binecuvântată cu tineri harnici și frumoși”. Și pentru că toamna nu era doar anotimpul șezătorilor, ci și al nunților, fetele luau câte o lingură de mâncare, fugeau în stradă pentru “a as-culta câinele”. Din care parte lătra acesta, în acea parte fata arunca mâncarea apoi alegea un obiect de pe jos pentru a afla meseria viitorului soț: o bucată de hârtie însemna că alesul va fi om cu carte; o surcică, un băț – tâmplar; fân – cosaș; o bucățică de pământ – agricultor. De asemenea, erau pregătite furcile de tors, fusele, războaiele; începea sezonul torsului, cusăturilor, împletitului, țesutului. Până în primăvară trebuia toarsă și țesută toată lâna, cusute cămășile, fețele de masă, lenjeria de pat, ștergarele etc. Șezătorile deveneau active însă începând cu luna noiembrie, când munca câmpului era total finalizată. O regulă nescrisă a șezătorilor era aceea că participai le ele doar dacă știai să coși, să torci, să țeși, deoarece aici “bez dila ne sedile”, adică “fără treabă nu se stă”. De aceea fiecare mamă se preocupa ca fiica ei să fie cât mai îndemânatică când va păși în lumea șezătorilor, altfel va ajunge ținta criticilor sătenilor. Vedem astfel că șezătorile nu erau doar o formă plăcută de petrecere a timpului liber, dar și un loc unde munca în colectiv era o modalitate de a-i educa pe cei tineri în spiritul muncii prin puterea exemplului celor adulți. (Va urma) LĂCRĂMIOARA GRIGORCIUC