Invitație spre smerenie

Materie și idee spun filozofii. Țărână și Duh Sfânt spune Sfânta Scriptură. Iată două motive ca să înțelegem existența acestei lumi pe principiul dualismului, al dualității, faptul că are la bază elemente opuse două câte două.

 

Însăși Sfânta Scriptură conține două părți: Vechiul și Noul Testament. Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric și a făcut ziua și noaptea, a despărțit apa de pământ, a făcut cerul și pământul, a făcut om și femeie, a făcut binele, dar, din cauza neascultării, primii oameni au perpetuat răul existent deja. Și pentru că răul a cuprins pământul și mai ales poporul iudeu, alesul lui Dumnezeu, Acesta L-a trimis pe Fiul Său să îndrepte poporul rătăcit, așezându-l pe calea mântuirii: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… (In. 14, 6), Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (In. 1, 14). Deci în nemărginita Sa dragoste pentru oameni, Dumnezeu Tatăl Își sacrifică Fiul, Cel de-o ființă cu El, făcându-L om, dându-I o existență diofizită, după cum afirmă vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania în volumul „Memorii”, Polirom, 2008, pag. 447. Ca om, Iisus Mântuitorul este supus dualismului firii umane în ceea ce privește stările sufletești prin care trece și anume tristețe și bucurie sau fericire și nefericire. Îndrăznim a ne întreba în cele ce urmează de ce atât Sfintele Evanghelii, cât și iconografia creștin-ortodoxă ni-L prezintă pe Fiul Omului mai degrabă trist decât bucuros, în sensul manifestărilor fizice ale celor două stări. Ca Dumnezeu adevărat, Iisus știa pentru ce a trebuit să se întrupeze ca om. Cu toate acestea, nu-și poate ascunde mâhnirea pentru necredința iudeilor: Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc (In. 8, 14), sau Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți, nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu (In. 8, 19). Intrarea în cetatea Ierusalimului este un alt motiv de întristare. Dacă în Sfânta Evanghelie de la Matei (23, 37) această stare este sugerată de tonul rostirii cu reproș: Ierusalime, Ierusalime, care omori prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi […], dar nu ați voit, la Sfântul Apostol Luca (19, 41), decăderea morală a Ierusalimului, a fariseilor și a vameșilor Îl face să plângă: Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea… Ajungând și văzând templul transformat în „peșteră de tâlhari”, supărarea Sa se concretizează în gesturi violente: Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpă-rau […] și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani…” (Mt. 21, 12), sau „Și făcându-Și un bici de ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele (In. 2, 15). E un comportament specific uman, parcă i-ar îndemna pe creștini să se comporte aidoma atunci când vor întâlni în cale necredință și nerecunoștință, le-ar insufla curajul de a lupta în numele Lui. Aceeași jale din fața Ierusalimului se repetă atunci când e vorba și de alte cetăți: Horazin, Betsaida, Capernaum: Vai ție, Horazine, vai ție, Betsaide, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit (Mt. 11, 21). Tot înainte de a intra în Ierusalim Mântuitorul flămânzește, dar nu de foame trupească, ci de cea sufletească …se întorcea în cetate, a flămânzit; Și văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze și a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod în tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată (Mc. 11, 14). La aflarea morții Sfântului Ioan Botezătorul, durerea Mântuitorului ia forma singurătății: Iar Iisus auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia în loc pustiu… (Mt. 14, 13), probabil pentru a-și putea plânge departe de ochii lumii pe Înaintemergătorul și Botezătorul Său. Vestea morții prietenului Său Lazăr Îl supune pe Mântuitor la un greu examen sufletesc ca om: …când a văzut-o plângând (pe Maria, sora lui Lazăr) și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine (In. 11, 33), Și a lăcrimat Iisus (In. 11, 35). Nu mai vorbește înțelepciunea Fiului care, la moartea fiicei lui Iair, ne reproșa tulburarea și plânsul, îmbărbătându-ne că moartea nu este decât un somn. Acum lacrimile Sale ar trebui să fie lacrimile tuturor creștinilor atunci când aproapele nostru este în suferință. Dacă manifestarea din templu e singura violență fizică, adresarea față de smochinul neroditor e de o violență verbală neașteptată, în sensul că poate fi considerată un adevărat blestem din moment ce imediat smochinul s-a uscat. Se poate ca vameșii și fariseii să fi spus: iată, ce rău este că blesteamă, dar celor ce ochii le sunt deschiși vor înțelege că, în fața Domnului, trebuie să fii mereu pregătit; fie că ți-a venit vremea, fie că nu. Să ne amintim de pilda celor zece fecioare. Nu știu de ce, dar pericopa referitoare la vindecarea celor zece leproși mi se pare cea care exprimă, omenește posibil, una dintre cele mai mari dezamăgiri ale Mântuitorului: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? (Lc. 17, 17). Întrebările retorice ale lui Iisus exprimă supărarea nu numai la adresa celor nouă nerecunoscători, cărora le-a fost lene să se întoarcă și să-I mulțumească, ci supărarea la adresa tuturor neamurilor care nu L-au înțeles și n-au venit să I se închine. Este neîndoielnic faptul că rugăciunea din Grădina Ghetsimani Îl situează pe Iisus pe culmea deznădejdii umane: Iar El fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Lc. 22, 44). Aici Mântuitorul e în postura omului neajutorat în fața morții chiar dacă știa de mult ce Îl așteaptă. Am putea spune că tot ceea ce a urmat: biciuirea, batjocorirea, răstignirea și moartea sunt suportate mai ușor, cu o superioară înțelegere că nu e cale de a scăpa de acest pahar și că nu mai e mult până la momentul izbăvirii din această viață, până la întoarcerea la Tatăl care L-a trimis. Am încercat a arăta câteva situații în care Iisus Mântuitorul își manifestă tristețea și formele ei de exprimare. În cele ce urmează vom urmări și latura opusă tristeții – bucuria –, pe care Fiul Omului a trăit-o ca fire umană. Aparent dezinteresat, Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie?, la interpelarea mamei Sale că nuntașii din Cana Galileii nu mai au vin, nu ne putem închipui că Iisus nu s-a bucurat că, la rugămintea celei ce L-a născut, a putut salva nunta celor doi tineri. Dar niciun gest de manifestare a bucuriei. Nu mică a fost bucuria Mântuitorului după discu-ția cu femeia cananeiancă, în urma căreia exclamă: O, femeie, mare este credința ta (Mt. 15, 28), sau cu samarineanca despre care se spune că îl recunoaște ca Hristos: Nu cumva acesta este Hristosul? (In. 4, 27). Nici de această dată Iisus nu schițează niciun gest de bucurie. Aceasta fiind doar lăuntrică. Același lucru se întâmplă și după vindecarea slugii sutașului – Zic vouă că nici în Israel nu am aflat atâta credință (Lc. 7, 9) – și după rugăciunea tâlharului de pe cruce, căruia mai are putere de a-i răspunde: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai (Lc. 23, 43). Urmează câteva întâmplări când bucuria interioară, deși nu este exteriorizată, e cel puțin recunoscută ca trăire. La regăsirea oii pierdute, vorbind în numele stăpânului, de fapt confirmă bucuria Sa: Și găsind-o, o pune pe umerii săi bucurându-se (Lc.15, 5). Întoarcerea fiului risipitor dezvăluie aceeași bucurie ascunsă: Trebuie însă să ne veselim și să ne bucurăm (Lc. 15, 32). Cu îndemnul la bucurie și veselie se încheie și cele nouă fericiri: Bucurați-vă și vă veseliți (Mt. 5, 12). În cele din urmă, iată alte împrejurări în care Domnul Hristos vorbește deschis despre propria bucurie: când vorbește apostolilor despre păzirea poruncilor: Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi… (In. 15, 11) și în timpul rugăciunii pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii: Iar acum vin la Tine și acestea grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei (In. 17, 13). Dar nici aici nu se schițează nici măcar un zâmbet ca expresie a bucuriei. Întrebarea pe care ne-o punem este de ce? Un răspuns ni-l dă Sfântul Evanghelist Luca (la 10, 21), când ne vorbește despre învățăturile către cei șaptezeci și doi de apostoli înainte de a-i trimite în lume: În acest ceas El s-a bucurat în Duhul Sfânt… Deci, deși om, Iisus trăiește doar bucuria în Duh, conștient că adevărata bucurie ce trebuie căutată și pentru care trebuie să luptăm este cea a vieții veșnice nu cea de pe pământ. O altă posibilă explicație ar fi că toate faptele Sale ca fiind motive de bucurie nu sunt meritele Sale, ci ale Celui ce L-a trimis. Și așa ajungem la nemărginita smerenie a Mântuitorului, care trebuie să ne fie lecție. Și apoi în toată viața pământească Iisus dovedește bună cuviință și o deosebită discreție în ceea ce face. Nu numai că nu se laudă cu faptele Sale, dar îi îndeamnă și pe cei din jur să nu spună nimănui despre cele câte le făptuia. Așa că nu are rost să ne umplem de bucuriile acestei lumi, bucurii perisabile, ci să căutăm cu smerenie bucuria veșnică de a fi în ograda lui Dumnezeu-Tatăl. Prof. GHEORGHE CÎRMACI, Școala Milișăuți