Sămănătorii

Am intrat în post și abia dacă găsești barabule-n târg. Ba găsești, da-s olandeze. Iar dacă dă peste mata norocul ca, după îndelungate drumuri și investigații, să dibuiești, pe masa unui țăran sau intermediar între mata și țăran, un… cuib de barabule de-ale noastre, te crucești că au fix preț de București. Estimp, dacă stai s-o asculți, continuă campania de vorbe despre soarta agriculturii. Ceva între lăcrimoase discursuri nostalgice, între defulări politice și scenarii futuriste pe termen mediu și lung.

 

Pe tarlaua pe care se scurmă campania asta de palavre, mai fiecare orator seamănă, privit de departe, ca un țăran autentic, din acela de manual. Conturul său se profilează pe cerul când senin, când neguros al patriei; îl vezi dând din mânuri, scărpinându-și chica, stuchind în lături și-n pălmi. Dar nimic să apuce-n ele, dar nimic să crească de la sine, mare, ieftin și bun. Vremea sămănătorismului (că pășunismul deveni desuet îndată ce se ivi) a trecut de-un veac, cei ridicați de la sate au ales (iar dacă nu încă, tânjesc după) civilizația urbană (de n-au părăsit satul, se vede ades după curtea din care-au alungat galițele și-au pus pavaj ca-n târg) și „viciile” lui (inclusiv cel de cumpărător de la buticul din colțul uliței pline de glod, unde se vinde la negru și la preț dublu). Însă iată că sămănătorismul se-ntoarce cumva: se samănă vorbe și cresc bălării.