Omagiu prin creație

Ce alt omagiu, mai adecvat și mai elevat adus zilei de naștere a patriarhului sculpturii românești – Ion Irimescu, decât prezenta expoziție deschisă în cadrul Muzeului de Artă ,,Ion Irimescu” Fălticeni?

 

Manifestarea sugerează ea însăși perpetuarea mesajului creației pe care renumitul artist, fiul acestor locuri, l-a lăsat cu fermitatea unui legat testamentar. Locul simpozioanelor l-a luat de astă dată, cu același caracter omagial, expoziția de artă a trei reprezentanți ai aceleiași familii de artiști – apropiații de altă dată ai marelui artist și continuatori astăzi, în spirit, ai permanențelor operei sale. Este expoziția artiștilor Cela Neamțu și Costin Neamțu, urmați de reprezentantul generației succesiv următoare, pictorul Lisandru Neamțu. Cela Neamțu – această primă Doamnă a tapiseriei românești și una din cele mai bune reprezentante ale genului din lume (în 1997, la Bienala Internațională de Tapiserie din Lausanne, a fost selectată între cei aleși din 1115 candidați!), a cunoscut triumful artei sale în metropolele artistice europene, dar și în cele ale Americii (expozițiile personale din New York și Washington – 1997). Expune acum, între altele, câteva din seria ferestrelor sale hărăzite mănăstirii românești din Ierihon. Fereastra, în creația Celei Neamțu, devine un topos al timpului istoric și al legendei, dar și al destinului individual, un interludiu între aici și acolo, între spațiul cotidian, teluric și cel metafizic, acces spre speranță și simbol al accesibilității spre o lume nevăzută, dar nu mai puțin reală. Artista reia, într-o particulară viziune, un străvechi simbol, fastuos preluat cu secole în urmă în marile catedrale ale lumii creștine, ferestrele devenind, în cadrul acestora, mărețe deschideri prin care străbate harul luminii divine. Avem în față tapiseriile hărăzite mănăstirii românești a Ierihonului – tărâm biblic de vrajă și legendă, ale cărei niveluri de locuire și civilizație umană arheologii le-au eșalonat de-a lungul a nu mai puțin de zece milenii… Le-a fost dat celor mai pătrunse spiritual dintre tapiserii să fie și cele mai rafinate cromatic. Cela Neamțu structurează monumental materia, subsumând-o aceluiași har al sacralității și mântuirii. Nu știi ce să admiri mai mult la aceste ample compoziții – virtuozitatea de maestru a texturii, contrastele tonale fremătând de sfințenie, de iubire și dramă, rafinamentul blajin al culorii sau grandoarea calmă a întregului ansamblu. Sentimentul sacrului, eșalonat în ultimele patru secole într-o continuă scădere (nu numai în artă), iar astăzi la mulți în mare măsură pierdut, cunoaște în lucrările Celei Neamțu o miraculoasă resuscitare. Autoarea intuiește și soluționează, compensativ-artistic, într-o lume de incertitudini, această nevoie de sacru a omului contemporan (fie el credincios de rând sau intelectual-ateu). Actul artistei este unul de recuperare și relegitimare artistică a acestei dimensiuni spirituale. De la broderiile Putnei lui Ștefan cel Mare, la noi, niciun artist plastic nu a mai trăit și întruchipat sentimentul sacralității în artă la cotele de sensibilitate relevate în tapiseriile acestei artiste. * Același apel la valorile aceleiași zone spirituale, de astă dată sub semnul unui corolar prioritar al realităților laice, îl găsim la Costin Neamțu. Aparent tradițională prin subiecte (cel puțin într-o primă fază) și într-un fel în maniera de a picta, pictura sa nu poate fi totuși omologată conceptului unui mai vechi realism. Naturi statice – oale din uzul curent al gospodarului bucovinean și alte obiecte aparent neînsemnate devin în viziunea autorului repere de milenară civilizație, dar și prilej de reevaluare a conceptului amintit. Este un realism, dar dincolo de evidențele de suprafață. Dincolo de ,,Banalități” (titlu de tablou), întrevedem îndărătul lor un alt real – mai precis un suprareal, impregnat de mister, în care obiectul în sine relevă o altă lume, el fiind sustras rostului său inițial. Costin Neamțu descoperă motivului pictat virtualități ce scapă privirii comune; vasul aparent exclusiv utilitar recapătă misterul care l-a însoțit, în momentul conceperii sale, într-o epocă în care însuși banalul gest al aprinderii focului presupunea inițiere și ambianță de miracol. Sunt vase prin care a trecut fiorul timpului. Asocierea lor la vasele de Cucuteni de pe milenarele vetre și altare preistorice nu poate fi, la artist, deloc întâmplătoare. Același gen de mister, imanent motivelor, niciodată ornamental adosat, nu contrazice realitatea, ci o aprofundează. El aparține obiectelor, dar mai ales raporturilor dintre ele. Este cazul peisajelor – compoziții ca ,,Gheme”, ,,Orizont”, ,,Dincolo de copaci”, ,,Peisaj din Lefcada”, prin care intrăm într-o lume mult îmbogățită în conotații în raport cu ,,fotografia” imaginii inițiale, aceasta constituindu-se doar ca un elementar punct de plecare. Este firesc, în consecință, ca un prozaic stog de fân să devină, autorul însuși îl denumește, un ,,Univers”… O fântână cu cumpănă delimitând orizontul se constituie și ea ca un reper, al prezenței umane, într-un spațiu atemporal, dar și ca însemn de demarcație între Terra și Cer, implicit între spațiul fizic și cel metafizic. Aparent tradițional ca și alți pictori îndatorați aceluiași spațiu-matrice al Bucovinei, Costin Neamțu este un modern prin acest al doilea dialog cu un invizibil, dincolo de vizibil, recreat însă cu mijloacele acestuia. În acest context, renunțarea la figurativ, pe parcursul deceniului anterior, nu mai surprinde. Este o trecere firească, desemnând o altă etapă în creația artistului. Elementele care compuneau altădată peisajul și naturile statice cedează în fața corespondențelor unei geometrii afective, conținând esențializat același mesaj – aceeași aspirație spre echilibru și armonie, între forme, volume și cromatică. * Lisandru Neamțu, reprezentant al celei de-a doua generații a familiei, dar și cel de-al treilea reprezentant de artă al acesteia, finalizează abandonul total al prejudecăților figurative în favoarea unor noi, inedite structuri, și a unor noi raporturi cromatice. Realizat în tripla sa ipostază de creator plastic, cadru didactic în învățământul artistic universitar și eseist – critic, teoretician al fenomenului estetic, Lisandru Neamțu duce mai departe spiritul acestei familii de artiști, fericit înzestrată cu harul divin al creației. Cum el însuși o precizează în unul din propriile sale eseuri, reprezentările devin la el un vehicul al mesajelor interumane. Culoarea, spațiul, mișcarea etc. suferă noi, radicale evaluări, mărturisind o altă fază în destinul artistic al acestei familii, prevestind poate și o nouă fază artistică. Parafrazându-l pe pictorul Neamțu-senior, realizăm în cei trei cu același nume de familie – trei artiști de incontestabil renume. GH. MACARIE