D’ale politicii (124)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Adrisant (prea… cunoscut ). „Simt o nevoie nebună de tine, nu mai pot dormi departe de tine, fără să te văd, să te ating, să te am… Renée, îngerul meu, n-am mai iubit pe nimeni, niciodată, atât de mult. Vino, devorează-mă, sunt numai al tău!”. Emoționanta misivă de amor turbat a fost scrisă de un tomnatic deputat al New National Party (Africa de Sud ) și era destinată asistentei sale politice, Renée Thompson, de legiuitorul aflat „în delegație”, în provincie. Numai că a fost trimisă, din grabă, taman soției… Nevestei înșelate i-au dat imediat lacrimile (de furie), mai ambetată fiind ca o Miță caragialiană, și-a intentat imediat divorțul, în ciuda – ori poate din pricina, în sensul că nu dobândise „anticorpi”? – celor 30 de ani de căsnicie „perfectă”, neafectată deloc până în acea zi de suspiciuni și gelozie. Ba, pe deasupra – „pac, la „Războiul”! – a oferit presei scrisorica roz-bombon. > Bere. Deoarece în civilizațiile greacă și romană vinul era băutura preferată, pentru a denumi spumoasa licoare din malț și hamei s-a recurs la un împrumut din civilizațiile vecine, latinescul „cerevisia” (devenit în spaniolă „cerveza”) fiind un termen celtic. Celții stabiliți în Galia erau mari consumatori de bere, pe care o beau – scrie Cezar – din mari coarne de bour, același mitic animal dispărut de câteva veacuri din pădurile Europei, care a inspirat legenda întemeierii Moldovei și stema ei. Și pe care mulți îl confundă, greșit, cu zimbrul. Românescul „bere” este preluat din germ. „bier”, adaptat din infinitivul verbului „a bea”. În aromână termenul vine din italiană: „birra”. > Crainic (Nichifor). Cel numit de Dumitru Stăniloaie „primul poet creștin” și considerat de L. Blaga ca principalul responsabil pentru renașterea spiritului ortodox în spațiul românesc interbelic, academician, creator al „gândirismului”, va fi condamnat în 1945 la „închisoare grea pe viață” pentru participarea sa (1940-1942) în guvernul Ion Antonescu și apropierea de legionari. Crainic apucase să fugă în Transilvania, unde a stat ascuns trei ani (1944-1947), iar după ce s-a predat de bunăvoie va suferi timp de 15 ani calvarul pușcăriilor comuniste. În speranța eliberării sale – care se va petrece abia în 1962 – avea să devină, încă din 1957, informator al Securității, care aprecia elogios, în rapoartele ei, aportul fostului universitar referitor la legionarii întemnițați ori transfugi și care va solicita ulterior și reabilitarea sa, precum și dreptul de a publica. Din păcate – și în ciuda meritelor sale trecute ori mai noi –, aceasta nu se va petrece până la moartea sa, în 1974. Crainic – care primise doar permisiunea de a scrie articole critice la adresa „burghezo-moșierimii” într-o revistă pentru românii din exil controlată de Securitate, ceea ce-i oferea mijloace decente de trai – se va stinge supărat și fără a înțelege de ce el continuă să fie pus „la index”, în vreme ce alți oameni de cultură promovați de el în „Gândirea” și sprijiniți moral și financiar în vremea ministeriatului său (Sadoveanu, Giurescu, Călinescu, Vianu, Ralea etc.) fuseseră nu doar reabilitați, ci și instalați de către comuniști în funcții importante. > Durată. În ciuda promisiunilor fierbinți ale tuturor îndrăgostiților, durata nu este un atribut al iubirii. Care este un sentiment prea complex, prea „compozit” pentru ca o unică ființă, aceeași persoană să îngemăneze definitiv în ea însăși tot ceea ce așteaptă și speră „părți” ale noastre atât de diferite precum inima, mintea, trupul. Este dificil – ca să nu spun imposibil – ca un cuplu să concilieze și să armonizeze, de pildă, dorința unuia din membrii săi de a explora noi teritorii sentimentale ori erotice, cu nevoia de perenitate a celuilalt. Nimeni nu poate – fără să se prefacă mereu – să oblige inima să întârzie într-un cerc închis din care corpul vrea să evadeze. > Fashion. Adaptarea – vai, cât de frecvent întâlnită! – fără discernământ, adecvare și corectă autoevaluare a tot ce este „la modă” va urâți și îmbătrâni pe toți cei ce devin sclavii acestui frison trecător. > Mister. În 1969, la aproape două decenii de la decesul, în închisoarea din Sighet, a soțului ei, Constantin I.C. Brătianu (șeful, din 1934, al Partidului Liberal, ultimul vlăstar al glorioasei dinastii politice – dacă îl ignorăm pe măscăriciul cel cu cartoful, de prin tulburii ani 1990…), văduva Adina Brătianu i-a scris lui Ceaușescu, solicitând, cu demnitate, „o pensie cu care să pot trăi, deoarece pensia de 399 lei ce mi s-a acordat ca urmașă este insuficientă pentru a acoperi cheltuielile elementare de îngrijire ale unei femei bolnave”. Nu vom ști niciodată ce l-a îndemnat pe Președintele Consiliului de Stat să scrie, cu mâna lui, „2000 lei” (o sumă decentă la acea vreme) pe cererea bătrânei doamne. Care adusese ca argumente în cele doar câteva rânduri așezate pe hârtie cu o mână tremurândă: „mă văd nevoită să mă adresez Dvs., reamintindu-vă rolul soțului meu, decedat în condiții pe care Dvs. le cunoașteți (sic!) în istoria Țării, activitatea lui în slujba principiilor democratice, a demnității și a libertăților românești”. > Pacepa. Documente recent publicate arată că acest „păduche de pace, pardon!” (conform versului păunescian sugerând, în acrostih, numele trădătorului de țară) juca „triplu” – adică nu doar pentru România, ci și pentru Moscova și Vest – cu mult înainte de „defectarea” sa. La 72 de ore după fuga lui, Brejnev îi spunea liderului est-german că „acum Ceaușescu este un trădător dovedit definitiv” al Blocului sovietic, un om ale cărui acțiuni și mișcări viitoare „doar Diavolul le mai poate anticipa”.